Pierduse controlul într-un loc în care panta nu era prea mare, asta se întâmplase ― o înclinaţie suficientă pentru ca maşina să se rostogolească. Dacă panta ar fi fost mai abruptă, ar fi fost foarte dificil pentru Annie Wilkes să ajungă la el, başca să-l târască de una singură
până la şosea.
Deci unde era maşina lui? Îngropată în zăpadă, bineînţeles.
Paul îşi puse braţul peste ochi şi văzu un plug pentru deszăpezire urcând drumul spre locul unde făcuse el accidentul cu două ore mai devreme. Plugul este doar o pată palid-portocalie în ninsoarea deasă şi este aproape de sfârşitul programului. Omul care-l conduce este înfofolit până-n ochi; pe cap poartă o căciulă de muncitor feroviar cu benzi albastre şi albe şi foarte groasă. Spre dreapta lui, la capătul unei pante line care, nu departe de acolo, se adânceşte transformându-se într-un defileu mult mai tipic pentru o zonă de munte, zace Camaro-ul lui Paul Sheldon, cu sloganul HART PREŞEDINTE scris cu litere bleu pe capota din spate şi care trebuia să fie cea mai vie culoare din zonă. Individul care conduce plugul nu vede maşina; abţibildul de pe capotă e prea estompat ca să-i atragă atenţia. Lamele laterale ale plugului îi blochează
aproape de tot câmpul vizual lateral şi, de altfel, este aproape întuneric şi el e sleit de oboseală. Dar vrea să-şi termine această ultimă cursă, astfel încât să poată să ducă plugul la garaj şi să bea o cană de rom cald.
Trece pe lângă locul accidentului, plugul aruncând în viroagă nori spumoşi de zăpadă. Camaro-ul, deja acoperit până la geamuri, este acum îngropat până la capota de sus. Mai târziu, în lumina sfârşitului de asfinţit furtunos, atunci când chiar şi lucrurile pe care le vezi în faţa ta par ireale, omul din schimbul doi trece pe acolo, din direcţie opusă, şi-l îngroapă de tot.
Paul deschise ochii şi privi tencuiala tavanului. Acolo sus era o reţea de crăpături foarte fine, care păreau să alcătuiască un trio de C-uri înseriate. În timpul nesfârşitei scurgeri a zilelor în care zăcuse acolo după ce ieşise din nor, se obişnuise cu ele, iar acum le privi iarăşi, gândindu-se leneş la cuvinte începând cu litera c, cum ar fi crudă, chinuit, cotoroanţă şi contorsiune.
Da.
S-ar putea să se fi întâmplat aşa. S-ar putea.
S-a gândit ea oare la ce s-ar putea întâmpla când maşina sa va fi găsită?
Nu era exclus. Era nebună, dar fiind nebună nu însemna că-i proastă.
Şi totuşi, nu-i trecuse niciodată prin minte că el ar putea avea o copie la Maşini de Lux.
Mda. Şi avea dreptate. Căţeaua avea dreptate. Nu aveam.
Imagini ale paginilor înnegrite ridicându-se, flăcările, sunetele, mirosul nimicirii ― îşi încleştă dinţii împotriva imaginilor şi încercă să-şi blocheze mintea, să nu se mai gândească la ele; imaginaţia intensă nu era întotdeauna un lucru bun.
Nu, nu aveai, dar nouă din zece scriitori au ― cel puţin ar avea dacă
ar fi plătiţi tot atât de bine pe cât erai tu plătit chiar şi pentru romanele ne-MISERY. Ea nu s-a gândit nici măcar o dată la acest lucru.
Ea nu e scriitoare.
Şi nu e nici idioată, aşa cum cred că am căzut amândoi de acord. Credcă este plină de sine ― nu are numai un ego foarte mare, ci unul care esteindiscutabil grandios. Arderea i s-a părut cel mai adecvat lucru caretrebuia făcut şi ideea că noţiunea ei despre lucrul adecvat poate fiscurtcircuitată de ceva atât de neînsemnat cum ar fi un Xerox şi câtevafişicuri de monede... acel impuls scurt nu a apărut niciodată pe ecranul ei,prietene.
Celelalte deducţii ale sale puteau fi ca nişte case construite pe nisip mişcător, dar imaginea lui despre Annie Wilkes i se părea la fel de solidă
ca Stânca Gibraltarului. Datorită cercetărilor pe care le făcuse pentru Misery, înţelegea nevrozele şi psihozele mult mai bine decât un profan şi ştia că, deşi o persoană care suferă de psihoză dar nu are un caz grav ―
la limita între sănătos şi bolnav ― poate avea perioade alternative de stări depresive acute şi stări aproape agresive de voioşie şi ilaritate, egoul umflat şi infectat le surclasează pe toate, este sigur că toţi ochii sunt îndreptaţi spre el sau spre ea, convins că el ori ea participă la o mare dramă, iar deznodământul dramei era un lucru aşteptat cu sufletul la gură de milioane de oameni.
Un asemenea ego pur şi simplu nu permite anumite direcţii de gândire. Aceste direcţii erau previzibile deoarece toate duceau spre acelaşi punct; de la persoana instabilă la obiecte, situaţii sau alte persoane din afara câmpului controlabil de către subiect (sau iluzie: pentru neurotic s-ar putea să existe o anumită distincţie, dar pentru psihotic erau una şi aceeaşi).
Annie Wilkes dorise ca Maşini de Lux să fie distrus şi deci, pentru ea, existase doar un unic exemplar; acela.
Poate că aş fi putut salva manuscrisul nenorocit spunându-i că maiam copii după el. Ar fi văzut atunci că era inutil să distrugă originalul.
Ea...
Respiraţia lui, care devenise din ce în ce mai lentă, apropiindu-se de adormire, îl înecă brusc şi ochii i se holbară.
Da, ar fi văzut că acel lucru era fără sens. Ar fi fost forţată să
recunoască una dintre acele direcţii care duc într-un loc în afara controlului ei. Egoul ar fi fost rănit, ar fi guiţat.
Am un asemenea temperament!
Dacă ar fi fost atât de clar pusă faţă în faţă cu faptul că ea nu poate distruge "cartea lui obscenă", oare nu s-ar fi putut ea decide să-l distrugă, în comparaţie, pe creatorul cărţii obscene? La urma urmei, nu exista nici o copie a lui Paul Sheldon.
Inima îi bătea repede. În cealaltă cameră auzi pendula începând să
bată şi deasupra corpului auzi bocănitul paşilor ei de-a lungul tavanului.
Sunetul slab făcut de ea urinând. Apa la toaletă trasă. Mersul ei greu în timp ce se reîntorcea în pat. Scârţâitul arcurilor.
Nu o să mă mai faci să mă înfurii, nu-i aşa?
Brusc, mintea lui dori să înceapă să alerge în galop, un trăpaş
nărăvaş încercând să rupă ritmul. Ce oare, înainte de toate, însemna pentru maşina lui, această psihanaliză de doi bani? Cam când va fi găsită? Ce însenina asta pentru el?
― Aşteaptă un minut, şopti el în întuneric. Aşteaptă un minut, aşteaptă un minut, rămâi pe recepţie. Încetineşte pasul.
Îşi puse iarăşi braţul peste ochi şi şi-l închipui din nou pe poliţistul cu ochelari negri de soare şi favoriţi. Am găsit o maşină răsturnată la jumătatea drumului care coboară Munţii Humbuggy, spunea poliţistul şi bla-bla-bla-bla.
Doar că, de această dată, Annie nu-l invită să stea la o cafea. De această dată ea nu se va simţi în siguranţă până când omul nu va ieşi din casa ei şi va fi departe pe şosea. Chiar şi în bucătărie, chiar şi cu două uşi închise între ei şi camera de oaspeţi, chiar şi cu oaspetele drogat până peste cap, poliţistul s-ar putea să audă un geamăt.
Dacă maşina sa va fi găsită, Annie Wilkes va şti că ea e în încurcătură, nu-i aşa?