― Ţi-am cumpărat din oraş două cadouri, spuse ea ridicându-se.
― Chiar aşa? întrebă el răguşit.
Ea arătă cu degetul spre scaunul pe rotile care stătea sprijinit în colţ
― prevestind parcă nenorociri ― cu rezemătoarele sale pentru picioare împinse ţeapăn în afară.
― Pe celălalt o să ţi-l arăt mâine. Acum dormi, Paul.
22
Dar, pentru mult timp, somnul refuză să vină. Pluti pe aripile drogurilor şi reflectă la situaţia în care se afla. I se părea acum puţin mai uşor să facă aceasta. Era mai uşor să se gândească la situaţia lui decât la cartea pe care o crease şi apoi o nimicise.
Fapte... fapte izolate ca nişte bucăţi dintr-un material care pot fi ţesute împreună ca să faci o scoarţă.
Erau la câteva mile depărtare de vecinii care, spusese Annie, nu o plăceau deloc. Care era numele? Boynton. Nu, Roydman. Asta era!
Roydman. Şi cât de departe de oraş? Nu prea departe, cu siguranţă. Se afla într-un cerc al cărui diametru putea fi tot atât de mic cât cincisprezece mile sau tot atât de mare cât patruzeci şi cinci. Casa Anniei Wilkes se afla în acest cerc şi a Roydman-ilor şi oraşul Sildewinder, oricât de mic era acesta...
Şi maşina mea. Camaro-ul meu este tot undeva în interiorul acestuicerc. O găsise, oare, poliţia?
Nu credea. El era o persoană foarte cunoscută; dacă s-ar fi găsit o maşină cu numărul de înmatriculare înregistrat pe numele său, o verificare elementară ar fi arătat că el fusese în Boulder şi apoi dispăruse. Descoperirea automobilului său avariat şi gol ar fi dat naştere imediat la căutări; la comentarii în buletinele de ştiri...
Ea nu se uită niciodată la ştirile de la televizor, nu ascultă niciodată
radioul ― doar dacă nu îl ascultă cu ajutorul unui microfon sau în căşti.
Totul semăna puţin cu acel câine din povestea cu Sherlock Holmes ―
acela care nu lătra. Maşina lui nu fusese găsită pentru că poliţiştii nu veniseră. Dacă ar fi fost găsită, ei ar fi verificat orice persoană din acest cerc ipotetic, nu-i aşa? Şi cam cât de mulţi oameni pot să fie într-o astfel de zonă, aici, atât de aproape de Western Slope?
Şi doar pentru că nu fusese încă găsită, asta nu însemna că nu va fi găsită.
Imaginaţia sa vie (pe care nu o moştenise de la nimeni din familia mamei sale) luă conducerea. Poliţistul era înalt, chipeş dar rece, cu perciunii poate un pic mai, lungi decât era regulamentar. Purta ochelari de soare negri, în care persoana chestionată îşi putea vedea faţa în dublu
exemplar. Vocea lui avea un accent sec, de Midwest.
Am găsit o maşină răsturnată, la jumătatea drumului care coboară
Munţii Humbuggy, care aparţine unui scriitor faimos, pe nume PaulSheldon. Pe scaune şi pe bord sunt pete de sânge, dar nici o urmă din el.
Poate că s-a târât afară, poate că a rătăcit ameţit prin zonă.
Îl pufni râsul când se gândi la halul în care erau picioarele lui, dar, bineînţeles, ei nu aveau cum să ştie ce vătămări suferise el. Puteau să
presupună doar că, din moment ce nu era acolo, avusese destulă putere încât, cel puţin, să se îndepărteze de locul accidentului. Cursul logic al deducţiilor lor nu era apt să-i conducă la o posibilitate atât de neverosimilă ca răpirea, cel puţin nu la început şi, probabil că niciodată.
Vă amintiţi cumva dacă aţi văzut pe cineva pe şosea în ziua când aîncepui furtuna? Un bărbat înalt, cam. de patruzeci şi doi de ani, părşaten deschis? Probabil că purta jeanşi albaştri, cămaşă de flanel încarouri şi un hanorac. S-ar putea să fi arătat ameţit, dezorientat. Drace, s-ar putea să nu fi ştiut cine este.
Annie i-ar fi dat poliţistului cafea în bucătărie; Annie ar avea mare grijă ca toate uşile dintre bucătărie şi dormitorul lui să fie închise. În caz că el ar începe să geamă.
Zău că nu, domnule ofiţer ― n-am văzut nici un suflet. De fapt, m-amîntors din oraş cât de repede am putut, atunci când Tony Roberts mi-aspus că furtuna aceea afurisită, rea, nu va coti, la urma urmei, spre sud.
Poliţistul, aşezând cana de cafea şi ridicându-se în picioare: Ei bine, dacă o să vedeţi pe cineva care să se potrivească cu descrierea, doamnă, sper că veţi lua legătura cu noi cât de repede o să puteţi. E o persoană
foarte cunoscută. A apărut şi în revista PEOPLE! De asemenea, şi înaltele.
Cu siguranţă că aşa o să fac, domnule ofiţer!
Şi cu asta el va pleca.
Poate că ceva de felul ăsta se întâmplase deja şi el pur şi simplu nu ştia. Poate copia fidelă sau copiile adevărate ale poliţistului său imaginar o vizitaseră pe Annie cât timp el fusese inconştient din cauza drogurilor.
Dumnezeu Ştie, fusese mult timp în această stare. Gândindu-se mai mult, ajunse la concluzia că era improbabil. El nu era un soldat din Kokomo, doar un vagabond în trecere. El apăruse în People (primul bestseller) şi Us (primul divorţ); fusese o întrebare despre el într-o duminica în programul Parada Personalităţilor al lui Walter Scott. Ar fi făcut reverificări, poate prin telefon, poate chiar poliţiştii înşişi. Când o celebritate ― chiar şi o cvasi-celebritate cum era un scriitor ― dispărea, era mare agitaţie şi se făceau multe presiuni asupra poliţiei.
Omule, astea-s doar supoziţii!
Poate supoziţii, poate deducţii. Oricum era mai bine decât doar să
zacă acolo şi să nu facă nimic.
Dar parapetul de protecţie de lângă şosea?
Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Ştia doar că se întinsese
după ţigări, apoi pământul şi cerul schimbaseră uluitor locurile şi apoi întunericul. Dar iarăşi deducţia (sau supoziţie educată, dacă voiai să fii foarte riguros) îl făcea să creadă că nu fusese aşa ceva. Parapetele sfărâmate sau lanţurile rupte ar fi alertat echipele de reparaţii ale şoselelor.
Deci ce se întâmplase, de fapt?