Dar, cu siguranţă, ei nu l-ar fi pus într-un salon lung ca acesta? Era tot atât de mare cât un hangar de avion! Şiruri identice de bărbaţi (cu acelaşi fel de sticle cu substanţă nutritivă atârnate de stative identice pentru perfuzii, aşezate lângă paturile lor) umpleau spaţiul. Se ridică şi văzu că bărbaţii erau, de asemenea, identici ― toţi erau el. Apoi, în depărtare, auzi pendula bătând şi înţelese că bătea din spatele zidului somnului. Acesta era un vis. Tristeţea înlocui uşurarea.
Uşa de la capătul îndepărtat al salonului se deschise şi Annie Wilkes intră ― doar că era îmbrăcată într-o rochie lunga cu şorţ şi pe cap purta o bonetă de dimineaţă; era îmbrăcată întocmai ca Misery Chastain în Dragostea lui Misery. Într-una din mâini ţinea un coş de răchită. Peste conţinutul coşului era aşezat un prosop. Ea dădu prosopul la o parte în timp ce el o privea. Îşi băgă mâna înăuntru şi scoase un pumn de ceva, pe care îi aruncă înspre faţa primului Paul Sheldon adormit. Era nisip, văzu el ― aceasta era Annie Wilkes pretinzând că e Misery Chastain, pretinzând că este omul nisipurilor. Femeia nisipurilor.
Apoi văzu că faţa primului Paul Sheldon se albise înspăimântător de îndată ce nisipul o lovise şi frica îl zgudui din vis trezindu-se în dormitor, unde Annie Wilkes stătea aplecată deasupra lui. Ţinea în mână ediţia de buzunar a romanului Copilul lui Misery. Semnul de carte sugera că ea citise aproximativ trei sferturi din roman.
― Gemeai, spuse ea.
― Am visat urât.
― Despre ce era vorba?
Îi răspunse cu prima minciună care-i trecu prin cap:
― Africa.
13
Dimineaţa următoare ea veni târziu; faţa ei avea culoarea scrumului.
El moţăise dar se trezi imediat, ridicându-se brusc pe coate.
― Domnişoară Wilkes? Annie? Te simţi b...
― Nu.
Hristoase, a făcut un infarct, gândi el şi pentru o clipă se nelinişti, dar această stare fu imediat înlocuită de bucurie. Las-o să aibă unul! Unul mare! Unul păcătos care să-i spargă pieptul! Ar fi mai mult decât fericit să se târască până la telefon, necontând cât de mult l-ar durea. S-ar fi târât spre telefon şi peste cioburi de sticlă, daca acesta ar fi fost preţul.
Şi era un infarct... dar nu din cel adevărat.
Veni spre el, nu chiar bălăbănindu-se, ci legănându-se, aşa cum ar merge un marinar când de-abia a coborât de pe vapor la capătul unei călătorii lungi.
― Ce ― Încercă să se îndepărteze din faţa ei, dar nu avea unde să
fugă. Nu era decât tăblia de la capătul patului şi în spatele ei, zidul.
― Nu! Ea ajunse lângă pat, se izbi de el, se clătină şi, pentru un moment, se păru că e pe cale să se prăbuşească peste el. Apoi, stătu acolo nemişcată, uitându-se la el din interiorul feţei ei albe ca hârtia, cu tendoanele gâtului proeminente şi una dintre vene pulsând în centrul frunţii. Palmele ei se deschiseră brusc, se încleştară în pumni solizi ca de piatră, apoi se deschiseră iarăşi.
― Tu... tu... tu pasăre mârşavă!
― Ce ― nu ştiu...
Dar, brusc, ştiu şi întreaga lui jumătate de sus păru că se scofâlceşte şi apoi că dispare cu totul. Îşi amintise unde fusese semnul de carte noaptea trecută, la trei sferturi din roman. Îl terminase de citit. Ea ştia acum tot ce era de ştiut. Ştia că, până la urmă, nu Misery fusese cea stearpă; acela fusese Ian. Stătuse ea, oare, în salonul-încă-nevăzut-de-el, cu gura deschisă şi ochii holbaţi, în timp ce Misery realizase în sfârşit acest adevăr, se decisese şi se dusese pe furiş la Geoffrey? Se umpluseră
ochii ei de lacrimi când a realizat că Misery şi Geoffrey, departe de a avea o legătură amoroasă clandestină în spatele omului pe care amândoi îl iubeau, îi dădeau acestuia cel mai frumos cadou posibil ― un copil pe care el îl va crede al lui? Şi, oare, îi crescuse inima când Misery îi spusese lui Ian că este însărcinată şi Ian o strânsese în braţe cu lacrimile curgându-i din ochi, murmurând: "Draga mea, o, draga mea!"
de multe, multe ori?
Fu sigur, în cele câteva secunde că toate aceste lucruri se întâmplaseră. Dar, în loc să plângă cu durere adâncă, aşa cum ar fi trebuit să facă atunci când Misery s-a stins dând naştere băiatului pe care, probabil, Ian şi Geoffrey îl vor creşte împreună, ea era furioasă ca dracu'.
― Nu poate să fie moartă! răcni la el Annie Wilkes. ― Palmele ei se deschideau brusc şi apoi se încleştau într-un ritm din ce în ce mai rapid.
― Misery Chastain NU POATE FI MOARTĂ!
― Annie... Annie, te rog...
Pe masă era o carafă cu apă. Ea o apucă şi o aruncă spre el. Apa rece îi împroşcă faţa. Un cub de gheaţă ateriză lângă urechea lui stângă şi alunecă în jos pe pernă în scobitura umărului. În mintea lui ("Atât de intensă ")
o văzu lovindu-l în faţă cu carafa, se văzu pe sine murind din cauza craniului fracturat şi a unei masive hemoragii cerebrale, într-un şuvoi rece de apă cu gheaţă, în timp ce pe braţe pielea i se făcea de găină.
Ea voia să facă asta; nu exista nici o îndoială în această privinţă.
Chiar în ultimul moment, ea îi întoarse spatele şi aruncă carafa spre uşă, unde se sparse ca farfuria cu supă zilele trecute.
Se uită înapoi spre el şi îşi îndepărtă părul de pe faţă cu dosul palmei
― două pete mici, tari, de roşu înfloriseră acum pe fondul alb.
― Pasăre mârşavă, gâfâi ea. Oh, tu păsăruică mârşavă, cum ai putut?
El vorbi rapid, cu insistenţă, cu ochii scăpărători aţintiţi asupra chipului ei ― era convins că, în acel moment, viaţa lui s-ar putea să
depindă de ce va fi în stare să spună în următoarele douăzeci de secunde.
― Annie, în 1871 femeile mureau frecvent la naştere. Misery şi-a dat viaţa pentru soţul ei, pentru cel mai bun prieten şi pentru copilul ei.
Spiritul lui Misery întotdeauna va...
― Eu nu vreau spiritul ei! ţipă ea, arcuindu-şi degetele ca nişte gheare şi agitându-le spre el ca şi când ar fi vrut să-i scoată ochii. O vreau pe ea! Tu ai omorât-o! Tu ai asasinat-o!