cu găleata, fără să spună nici un cuvânt. El auzea scârţâitul parchetului sub paşii ei grei, ascultând cum ea deşerta apa din găleată ― şi, incredibil, sunetul apei de la robinet când o reumplea. Începu să plângă
în tăcere. Niciodată refluxul nu fusese atât de lung; nu putea să vadă
nimic altceva decât micile dune de noroi care se uscau şi pilonii aceia rupţi care îşi aruncau umbrele veşnic imperfecte.
Ea se întoarse şi stătu pentru un moment în cadrul uşii observând faţa lui udă, cu acelaşi amestec de asprime şi dragoste maternă. Apoi ochii ei alunecară spre colţ, unde nu mai rămăsese nici un semn de la supa împrăştiată.
― Acum trebuie să limpezesc ― spuse ea ― că altfel, săpunul o să
lase o pată cenuşie. Trebuie să fac totul; trebuie să fac totul bine. Faptul că locuiesc singură, aşa cum este cazul meu, nu-i nici un fel de scuză
pentru o treaba făcută de mântuială. Paul, mama mea avea un motto şi eu mă călăuzesc după el în viaţă. "O dată murdar, veşnic murdar", obişnuia ea să spună.
― Te rog, gemu el. Te rog, durerea, mor.
― Nu. Nu mori.
― O să urlu, spuse el începând să plângă mai tare. ― Dar plânsul sporea durerea. Îi făcea picioarele să-l doară şi mai tare şi-i rănea inima.
― Nu o să mă pot abţine.
― Atunci urlă. Dar aminteşte-ţi că tu ai făcut mizeria aia. Nu eu. Nu este vina nimănui, doar a ta.
Reuşi cumva să se abţină, să nu urle. O privi cum înmuia cârpa, o storcea, limpezea, înmuia şi storcea şi limpezea. În cele din urmă, chiar când pendula (din ceea ce presupunea el că este sufrageria) începu să
bată ora trei, ea se ridică şi apucă găleata.
Acum o să iasă din cameră. O să iasă şi o s-o aud cum varsă apa delimpezit în chiuvetă şi poate că nu o să se întoarcă decât peste câteva ore,pentru că, probabil, încă nu a terminat cu pedepsirea mea.
Dar, în loc să plece, ea se apropie de pat şi căută în buzunarul şorţului. Scoase nişte capsule, nu două, ci trei.
― Uite, spuse ea tandru.
El le înhăţă şi le băgă în gură, iar când privi în sus, o văzu ridicând spre el găleata galbenă de plastic. Îi umplea câmpul vizual ca o lună
căzătoare. Apa zoioasă sări peste margine, pe plapumă.
― Înghite-le cu asta, spuse ea.
Vocea ei era încă tandră.
O privi fix şi faţa lui era toată numai ochi.
― Fă aşa cum îţi spun, zise ea. Ştiu că le poţi înghiţi fără apă, dar te rog, crede-mă, te pot face să le dai înapoi afară. La urma urmei e doar apă folosită la limpezit. N-o să-ţi facă rău.
Se aplecă peste el ca un monolit, cu găleata uşor înclinată. Vedea cârpa rotindu-se lent în adâncimile întunecoase ale găleţii, ca o fiinţă
înecată; la suprafaţă putea vedea o peliculă subţire de săpun. O parte a lui gemu, dar nimic din el nu ezită. Bău repede, înghiţind pilulele cu apă
şi gustul din gura lui era ca acela pe care-l simţise când mama lui îl pusese să-şi spele dinţii cu săpun.
Burta i se contractă şi scoase un sunet profund.
― Nu te-aş sfătui să le dai afară, Paul. Nu-ţi mai dau altele până la ora nouă.
Se uită la el cu o privire lipsită de viaţă, goală şi apoi faţa ei se lumină şi zâmbi.
― N-o sa mă mai faci să mă înfurii iarăşi, nu-i aşa?
― Nu, şopti el.
Să supere luna care aducea fluxul? Ce idee! Ce idee proastă!
― Te iubesc, zise ea şi-l sărută pe obraz.
Plecă, fără să privească înapoi, ducând găleata aşa cum o ţărancă
robustă ar căra un ciubăr cu lapte; puţin depărtată de corp, astfel încât să nu irosească nici o picătură.
Se lăsă pe spate, simţind în gură şi pe gât gustul de nisip şi tencuială. Gust de săpun.
Nu o să vomit... să nu vomit... să nu vomit!
Până la urmă, presiunea exercitată de acest gând, începu să scadă şi realiză că foarte curând va adormi. Ţinuse totul în el destul de mult pentru ca medicamentele să înceapă să lucreze. Câştigase.
De această dată.
11