Nu, aşteaptă, asta nu-i chiar drept. Îţi mai oferea şi altceva. Ea îi dădea pilulele care aduceau fluxul deasupra pilonilor.
Pilulele erau mareea; Annie Wilkes semnifica prezenţa Lunii care le punea în gura lui, ca obiectele aruncate de valuri pe ţărm. Îi aducea două la fiecare şase ore; la început anunţându-şi prezenţa doar printr-o pereche de degete vârâte în gura lui (şi foarte repede el a învăţat să le sugă cu lăcomie, în ciuda gustului amar); mai târziu, apărând în puloverul ei croşetat, într-una dintre cele şase fuste şi purtând de obicei sub braţ un roman de-al său, în ediţie de buzunar. Noaptea, apărea într-un veşmânt roz-estompat, faţa ei lucind de la un soi de cremă (el ar fi putut numi cu mare uşurinţă ingredientul principal, chiar dacă nu văzuse niciodată recipientul din care ea o lua; mirosul de oaie al lanolinei era puternic şi ostentativ), îl trezea din somnul adânc şi infestat de vise, cu pilulele cuibărite în palmă şi Luna proptită în fereastră, deasupra
unuia dintre umerii ei solizi.
După un timp ― după ce neliniştea lui devenise prea puternică şi nu mai putea fi ignorată ― a fost în stare să afle cu ce-l hrănea. Era un calmant pe bază de multă codeină, numit Novril. Motivul pentru care ea trebuia să-i aducă plosca atât de rar nu se datora doar faptului că era supus unui regim alimentar constând în totalitate din lichide şi gelatine (mai devreme, când el se aflase în nor, ea îl hrănise intravenos), ci şi pentru că Novrilul avea o tendinţă să creeze constipare, la pacienţii care-l foloseau. Alt efect secundar, unul mult mai serios, erau depresiile respiratorii la bolnavii sensibili. Paul, în mod normal, nu avea nici o sensibilitate, chiar dacă fusese timp de optsprezece ani un fumător înrăit, dar, cu toate acestea, respiraţia lui se oprise cel puţin o dată (s-ar mai fi putut să se fi întâmplat şi în alte ocazii, în ceaţă, pe care el nu şi le mai amintea). Atunci ea îi făcuse respiraţie gură la gură. S-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, dar mai târziu a ajuns s-o suspecteze că aproape îl omorâse cu o supradoză accidentală. Ea nu ştia chiar atât de multe despre ce făcea, pe cât credea că ştie. Acesta era unul dintre lucrurile care-l speriau la Annie.
A descoperit, aproape simultan, trei lucruri, la aproximativ zece zile după ce a ieşit din norul întunecat. Primul era că Annie Wilkes avea o mare rezervă de Novril (ea avea, de fapt, foarte multe medicamente de toate felurile). Al doilea era că devenise dependent de Novril. Al treilea: Annie Wilkes era periculos de nebună.
5
Întunericul precedase durerea şi norul de furtună; în timp ce ea îi povestea ce se întâmplase cu el, începu să-şi amintească ce precedase întunericul. Asta s-a produs la scurt timp după ce a pus întrebarea tipică a celor care se trezesc din comă şi ea i-a spus că se află în micul oraş Sidewinder din Colorado. În plus i-a spus că a citit toate cele opt romane ale lui de două ori cel puţin şi că pe cele mai îndrăgite, adică din seria Misery, de patru, cinci sau poate şase ori. Singurul lucru pe care ea şi-l dorea era ca el să le scrie mai repede. I-a spus că aproape nu i-a venit să creadă că pacientul ei era într-adevăr chiar acel Paul Sheldon, nici după ce a verificat cartea de identitate din portofel.
― Unde este portofelul meu, că tot veni vorba? întrebă el.
― L-am păstrat pentru tine într-un loc sigur, spuse ea.
Zâmbetul îi pieri parcă dintr-o dată, transformându-se într-o privire îngustă, vigilentă, care lui nu i-a plăcut prea mult ― era ca şi cum ai descoperi o crevasă adâncă, aproape acoperită de florile de vară, în mijlocul unei poieni însorite.
― Crezi că aş fura ceva de la tine?
― Nu, bineînţeles că nu. Doar că...
E doar că tot restul vieţii mele este acolo ― gândi el. Viaţa mea în afara acestei camere. În afara durerii. În afara modului în care timpul pare că se dilată ca o gumă de mestecat roz pe care un puşti o întinde atunci când e plictisit. Fiindcă aşa este în ultima oră, sau cam aşa ceva, înainte de înghiţirea pilulelor.
― Doar ce, Domnule Bărbat? persistă ea şi el văzu alarmat că privirea îngustă devine mai neagră, tot mai neagră. Crevasa se lărgea, ca şi când sub marginile ei avea loc un cutremur. Auzea de afară vaietul constant, pătrunzător al vântului şi avu instantaneu imaginea ei luându-l în braţe, aruncându-l peste umărul ei zdravăn, unde el va zăcea ca un sac de pânză aruncat peste un zid, scoţându-l apoi afară şi trântindu-l într-un troian de zăpadă. Va muri îngheţat, dar înainte să se întâmple asta, picioarele lui vor zvâcni şi vor urla.
― Doar că tatăl meu mi-a spus să am grijă întotdeauna de portofelul meu, zise el uimit de cât de uşor a inventat această minciună. Tatăl său transformase în obicei faptul de a nu-l băga în seamă pe Paul mai mult decât era strict necesar şi, atât cât îşi aducea Paul aminte, i-a oferit un singur sfat în toată viaţa. La a paisprezecea aniversare a zilei de naştere a lui Paul, tatăl lui îi dăduse un prezervativ Red Devil într-un plic de hârtie. "Pune asta în portmoneu" ― spusese Roger Sheldon ― "şi dacă
vreodată te exciţi când te joci în parcare, prinde momentul între excitarea suficientă, cât să doreşti, şi supraexcitare, când nu-ţi mai pasă, şi pune-l. Sunt deja prea mulţi bastarzi pe lume şi nu vreau să te văd luat în Armată la şaisprezece ani.
Apoi Paul continuă:
― Cred că mi-a zis atât de des să am grijă de portofelul meu, încât până la urmă a devenit o manie. Dacă te-am ofensat, îmi pare tare rău.
Ea se relaxă, zâmbi. Crevasa se închise. Florile de vară zâmbeau iarăşi voioase. El se gândi cum ar fi să-şi înfigă mâna prin acel zâmbet şi să întâlnească doar un întuneric flexibil.
― Nu m-am supărat. E într-un loc sigur. Aşteaptă ― am ceva pentru tine.
Plecă şi se întoarse cu o farfurie plină cu supă aburindă, în care pluteau legume. Nu a fost în stare să mănânce prea mult, dar a înghiţit mult mai mult decât s-ar fi gândit la început că ar putea. Ea părea mulţumită. I-a povestit ce s-a întâmplat, în timp ce el mânca, şi el şi-a adus aminte de tot, pe măsură ce ea îi relata; presupunea că este bine să
ştii cum de ai ajuns să ai picioarele sfărâmate, dar maniera în care ajunsese la această cunoaştere era alarmantă ― ca şi cum ar fi fost un erou într-o nuvelă sau într-o piesă de teatru; un personaj a cărui poveste nu era relatată ca o întâmplare adevărată, ci ca o ficţiune.
Ea se dusese la Sidewinder cu jeepul cu dublă tracţiune ca să
cumpere furaje pentru animale, ceva produse de băcănie... şi cu ocazia asta să vadă ce romane mai primiseră la magazinul Wilson's Drug Center
― asta se întâmplase în miercurea de acum două săptămâni, cărţile noi aducându-se totdeauna marţea.
― De fapt, chiar mă gândeam la tine, spuse ea, dându-i supa cu lingura, după care şterse în mod profesional cu un prosop o picătură
care se prelinsese pe la colţul gurii.
― Asta face ca întâmplarea să fie o coincidenţă remarcabilă, nu vezi?
Speram că, în sfârşit, Copilul lui Misery a apărut în ediţie de buzunar, dar n-am avut noroc.
O furtună se apropia spre regiunea lor, a continuat ea, dar până la prânz meteorologii susţinuseră cu multă convingere că se va abate spre Sud, spre New Mexico şi Sangre de Cristos.
― Da, spuse el, aducându-şi aminte. Au spus că o să-şi schimbe direcţia. În primul rând, din cauza asta am plecat. Încercă să-şi aranjeze picioarele. Rezultatul fu un puseu îngrijorător de durere care-l făcu să
geamă.
― Nu face asta, spuse ea. Dacă faci picioarele astea ale tale să
vorbească, Paul, ele n-or să vrea să tacă... şi nu mai pot să-ţi dau pilule decât peste două ore înainte. Şi aşa îţi dau prea multe.
De ce nu sunt în spital? Aceasta era fără îndoială, întrebarea care trebuia pusă, dar nu era sigur că era o întrebare pe care vreunul dintre ei o dorea rostită. Oricum, nu încă.
― Când am ajuns la băcănie, Tony Roberts mi-a spus că mai bine m-aş urca în maşină dacă vreau să ajung înapoi aici înainte ca furtuna să
lovească şi eu am spus...
― Cât de departe suntem de acest oraş? întrebă el.
― Un drum bunicel, spuse ea vag, uitându-se către fereastră.
Urmă un interval de tăcere ciudat şi Paul se sperie de ceea ce văzu pe faţa ei, fiindcă ceea ce văzu era nimic; nimicul întunecat al unei crevase ascunse într-o poiană alpină, o întunecime unde nu putea să crească