― Ce am mâncat?
Îl studie, cântărindu-l.
― I.V., răspunse ea lapidar.
― I.V.? spuse el, şi ea interpretă greşit stupefacţia lui, luând-o drept ignoranţă.
― Te-am hrănit intravenos, zise ea. Prin tuburi. De la asta provin semnele alea de pe braţele tale.
Îl privi cu nişte ochi care deveniseră brusc categorici şi cântăritori.
― Îmi datorezi viaţa, Paul. Sper să-ţi aminteşti asta. Sper să-ţi întipăreşti bine în minte chestia asta.
Apoi plecă.
7
Ora aceea trecu. Până la urmă trecu.
A stat în pat, transpirând şi tremurând în acelaşi timp. Din cealaltă
cameră s-au auzit mai întâi sunetele programului "Hawkeye şi Buzele Fierbinţi" şi apoi disc-jokey-ul de la WKRP, postul acela sălbatic şi nebun din Cincinnati. Vocea unui speaker a proslăvit cuţitele Ginsu, a comunicat un număr de telefon, 800, şi i-a informat pe telespectatorii din Colorado care pur şi simplu nu mai puteau după un set de cuţite Ginsu că Operatorii Sunt Pe Recepţie.
La fel era şi Paul Sheldon. În Aşteptare.
Când ceasul din cealaltă camera a bătut ora opt, ea a apărut prompt, cu două pilule şi un pahar de apă.
S-a ridicat nerăbdător pe coate în timp ce ea se apropia de pat.
― În sfârşit, acum două zile, am găsit noua ta carte ― îi spuse ea. ―
Gheaţa zornăia în pahar. Era un sunet chinuitor. ― Copilul lui Misery. E
superbă... E la fel de bună ca celelalte. Mai bună! Cea mai bună!
― Mulţumesc ― reuşi el să îngaime. Îşi simţea transpiraţia uscându-i-se pe frunte. Te rog... picioarele mele... foarte dureroase...
― Ştiam eu că o să se mărite cu Ian ― spuse ea zâmbind visătoare ―
şi cred că Geoffrey şi Ian vor redeveni prieteni până la urmă. Aşa e? ―
Dar imediat adăugă: Nu, nu-mi spune. Vreau să aflu singură. O citesc încet, ca să dureze. Totdeauna mi s-a părut că trece atât de mult timp până apare următoarea!
Durerea îi pulsa în picioare şi în spaţiul dintre picioare parcă avea un inel de oţel care-l strângea. Se pipăise acolo şi credea că pelvisul este intact, dar îl simţise răsucit şi nefiresc. Mai jos de genunchi se părea însă că nimic nu mai este intact. Nu voia să se uite acolo. Vedea formele răsucite, pline de umflături care se profilau dedesubtul aşternuturilor şi asta era destul.
― Te rog! Doamnă Wilkes! Durerea...
― Spune-mi Annie. Aşa-mi zic toţi prietenii.
Îi întinse paharul. Era rece şi aburit. Reţinu însă capsulele. Pilulele din mâna ei erau mareea. Ea era Luna şi aducea fluxul care va acoperi pilonii. Le apropie de gura lui pe care el imediat o deschise larg... şi apoi le îndepărtă.
― Mi-am îngăduit să mă uit în mica ta sacoşă. Nu te superi, nu-i aşa?
― Nu. Nu, bineînţeles că nu. Medicamentele...
Picăturile de sudoare de pe fruntea lui deveneau când reci, când fierbinţi. Avea oare de gând să urle? Se gândi că probabil da.
― Am văzut că acolo este un manuscris, spuse ea. ― Ţinea pilulele în mâna dreaptă pe care, acum, o înclină încet. Capsulele căzură în mâna stângă. Ochii lui le urmăreau. ― Se intitulează Maşini de Lux. Nu e un roman din seria Misery, ştiu asta. ― Îl privi puţin dezaprobator ― dar, ca şi înainte, dezaprobarea era amestecată cu dragoste. Era o privire maternă. ― În secolul nouăsprezece nu existau automobile! ― Se hlizi când făcu această mică glumă. ― Mi-am permis, de asemenea, să arunc o privire prin el... Nu te superi, nu-i aşa?
― Te rog, gemu el. Nu, dar te rog...
Mâna ei stângă se înclină. Capsulele se rostogoliră, ezitară şi apoi căzură înapoi în mâna dreaptă, cu un mic zornăit.
― Şi dacă l-aş citi? Nu te-ar deranja dacă l-aş citi?
― Nu.
Oasele lui erau sfărâmate, picioarele parcă pline de cioburi de sticlă
în descompunere. Schiţă ceva ce spera să fie un zâmbet.
― Nu, bineînţeles că nu.
― Pentru că niciodată nu mi-aş permite să fac aşa ceva fără
îngăduinţa ta, spuse ea cu toata convingerea. Te respect prea mult. De fapt, Paul, te iubesc.
Se îmbujoră brusc şi alarmant. Una dintre capsule căzu din mâna ei pe pătură. Paul se repezi s-o apuce dar ea fu mai agilă. El gemu, dar ea