nici o floare, unde căderea ar putea fi foarte lungă. Era faţa unei femei care se eliberase momentan de toate stările vitale şi reperele vieţii ei, o femeie care pierduse nu numai memoria faptelor pe care începuse să le povestească, dar şi memoria însăşi. Vizitase odată un azil de nebuni ―
aceasta s-a întâmplat cu mulţi ani înainte, când începuse să se documenteze pentru Misery, prima din cele patru cărţi care constituiseră
principala lui sursă de venituri din ultimii opt ani ― şi văzuse această
privire... sau, mai precis, această ne-privire. Cuvântul care o definea era catatonia, dar ceea ce-l speria pe el, nu avea o definiţie atât de precisă ―
era, mai degrabă, o comparaţie vagă: în acel moment el crezu că gândurile ei deveniseră aproape la fel cum îşi imaginase persoana ei fizică: solide, fibroase, compacte, fără spaţii de armonie.
Apoi, încet, faţa ei se însenină. Gândurile păreau că au început să
curgă înapoi în ea. Apoi realiză că, să curgă, era puţin greşit. Ea nu se umplea ca un eleşteu sau un lac creat de maree; ea se încălzea. Da... ea se încălzeşte, ca un mic dispozitiv electric. Un prăjitor de pâine sau poate
o pernă electrică.
― I-am spus lui Tony: "Furtuna aia se îndreaptă spre sud".
La început vorbea rar, aproape bălmăjit, apoi cuvintele ei începură să
revină la cadenţa normală şi să capete vioiciunea obişnuită unei conversaţii. Dar acum el era alertat. Tot ce spunea ea era puţin straniu, puţin aiurit. Ascultând-o pe Annie era ca şi cum ai auzi un cântec interpretat într-o tonalitate greşită, falsă.
― Dar el a spus: "S-a răzgândit". ― "Uups!" am zis eu. "Ar fi bine să
mă urc pe cal şi să-i dau bice". "În locul tău aş sta în oraş dac-aş putea, Coană Wilkes", a spus el. "Acum anunţă la radio că o să fie una foarte supărată şi că nimeni nu e pregătit". Dar bineînţeles că trebuia să mă
întorc ― nu e nimeni care să hrănească animalele în afară de mine. Cei mai apropiaţi oameni sunt Roydman-ii, şi stau la câteva mile depărtare de aici. De altfel, Roydman-ii nu mă plac.
În timp ce spusese ultimele cuvinte îi aruncase o privire vicleană. Şi când el nu a răspuns, a bătut cu lingura în marginea farfuriei, într-o manieră categorică.
― Ai terminat?
― Da, sunt plin, mulţumesc. A fost foarte bună. Ai multe animale pe lângă casă?
Fiindcă, se gândea el deja, dacă-i aşa, asta înseamnă că trebuie să ai pe cineva care să te ajute. Un angajat, cel puţin. "Ajutor" era cuvântul de bază. Acesta se părea a fi cuvântul potrivit ― şi mai observase că ea nu poartă verighetă.
― Nu foarte multe, spuse ea. Şase cloşti. Două vaci. Şi Misery.
El clipi.
Ea râse:
― Nu o să crezi că sunt foarte amabilă dacă am botezat o scroafă cu numele femeii brave şi frumoase pe care ai creat-o. Dar ăsta-i numele ei, şi nu-i nici o impoliteţe la mijloc. ― După ce se gândi un moment adăugă. ― E foarte prietenoasă.
Femeia îşi strâmbă nasul în sus şi, pentru un moment, deveni o scroafă, chiar şi prin cele câteva fire de păr care-i creşteau pe bărbie.
Scoase un sunet porcin:
― Guiţ! Guiţ! Gui-Gui-GUIŢ!
Paul se uită la ea cu ochii holbaţi.
Ea nu sesiză; plecase iarăşi departe; privirea ei era tulbure şi gânditoare. Ochii n-aveau nici un fel de reflecţie, doar cea a lămpii de pe noptieră, de două ori reflectată, sălăşluind vag în fiecare.
În sfârşit, tresări uşor şi spuse:
― Am parcurs în jur de cinci mile când a început să ningă. A venit repede ― o dată ce începe aici, sus, întotdeauna se întâmplă aşa. Am continuat aproape la pas, cu luminile aprinse şi apoi am văzut maşina ta ieşită din şosea, răsturnată. ― Îl privi dezaprobator. ― Farurile tale nu erau aprinse.
― M-a luat prin surprindere, spuse el, amintindu-şi doar în acel moment cum fusese luat prin surprindere. Dar nu-şi aducea însă aminte că fusese şi destul de beat.
― M-am oprit, zise ea. Dacă aş fi fost în urcuş, s-ar putea să n-o fi făcut. Nu-i foarte creştinesc, ştiu, dar erau deja trei degete de zăpadă
depuse pe şosea, şi chiar cu dublă tracţiune nu poţi fi sigur că este posibil să pleci din nou o dată ce-ţi pierzi impulsul. E mai uşor doar să-ţi spui: "Oh, probabil c-au ieşit din maşina aia care a luat-o razna, au făcut autostopul". Dar era pe vârful celui de-al treilea deal mare de după casa Roydman şi acolo e o bucată de drum drept. Deci, am oprit pe marginea şoselei, şi de îndată ce am coborât am auzit gemete. Erai tu, Paul.
Îi zâmbi straniu, matern.
Pentru prima dată, foarte clar, gândul ieşi la suprafaţă în mintea lui Paul Sheldon: Sunt la ananghie aici. Femeia asta nu e normală.
6
Rămase lângă el următoarele douăzeci de minute, acolo unde el zăcea, în ceea ce ar fi putut fi un dormitor de rezervă, şi îi vorbi. Pe măsură ce corpul lui digera supa, durerea din picioare se trezi. Se forţă
să se concentreze asupra celor zise de ea, dar fără un succes total.
Mintea lui se bifurcase. Cu o parte o asculta povestindu-i cum l-a târât afară din automobilul lui, Camaro '74, avariat ― aceasta era partea în care durerea pulsa şi înjunghia ca nişte piloni vechi, rupţi, începând să
scânteieze printre valurile reflexului. Cu cealaltă parte, se vedea pe sine la hotelul Boulderado, terminându-şi noul roman, care n-o avea ―
mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile hatâruri ― în centrul lui pe Misery Chastain.