Palmele ei se strânseră şi le coborî ca pe nişte pistoane, unul pe fiecare parte a capului lui. Se adânciră mult în pernă şi el sări ca o păpuşă de cârpă. Picioarele lui parcă luară foc şi el urlă.
― Nu am ucis-o eu! ţipă el.
Ea îngheţă, privindu-l fix cu acea expresie îngustă, neagră -acea privire de crevasă.
― Bineînţeles că nu, spuse ea cu un sarcasm amar. Şi dacă tu nu ai făcut-o, Paul Sheldon, atunci cine?
― Nimeni ― spuse el mult mai încet. Pur şi simplu a murit.
În ultimă instanţă, ştia că ăsta era adevărul. Dacă Misery Chastain ar fi fost o persoană reală, ştia că foarte simplu s-ar fi putut să fie chemat "să ajute poliţia în desfăşurarea anchetei", aşa cum era eufemismul. La urma urmei, el avea un motiv ― o urâse. Chiar de la a treia carte, o urâse. În urmă cu patru ani, de întâi Aprilie, tipărise în secret un mic pamflet pe care-l trimisese câtorva cunoscuţi. Îl intitulase Hobby-ul lui Misery. Î n el, Misery petrecuse un vesel weekend la ţară, făcând dragoste cu Growler, setterul irlandez al lui Ian.
Ar fi putut s-o ucidă... dar nu o făcuse. În final, în ciuda faptului că
ajunsese s-o dispreţuiască, moartea lui Misery fusese un fel de surpriză
şi pentru el. Rămăsese fidel lui însuşi, şi artei de a imita viaţa ― chiar dacă de-abia perceptibil ―, pană la sfârşitul aventurilor răsuflate ale lui Misery. Avusese o moarte, în mare parte, neaşteptată. Giumbuşlucurile lui voioase nu schimbaseră cu nimic acest fapt.
― Minţi, şopti Annie. Am crezut că eşti bun, dar nu eşti bun. Eşti doar o păsăruică mârşavă, bătrână şi mincinoasă.
― S-a stins din viaţă, atâta tot. Aşa se întâmplă câteodată. A fost ca şi în viaţă, când cineva...
Ea răsturnă noptiera de lângă pat. Sertarul îngust căzu afară. Ceasul lui şi mărunţişul de buzunar se împrăştiară. Nici măcar nu ştiuse că
erau acolo. El se făcu mic, retrăgându-se din faţa ei.
― Probabil tu crezi că eu m-am născut ieri, spuse ea. ― Buzele i se retraseră dezvelindu-i dinţii. ― În meseria mea am văzut o mulţime de oameni murind ― sute, dacă mă gândesc mai bine. Câteodată mor ţipând şi câteodată se duc în timpul somnului ― efectiv se sting, aşa cum ai
spus tu, bineînţeles.
― Dar personajele din povestiri NU se sting pur şi simplu! Dumnezeu ne cheamă la el atunci când EL crede că ne-a venit timpul şi un scriitor e Dumnezeu pentru eroii din poveste, el îi creează tot aşa cum Dumnezeu ne-a făcut pe NOI şi nimeni nu poate să ia legătura cu Dumnezeu ca să-l facă să se explice; în ordine, okay, dar, în ce o priveşte pe Misery, o să-ţi spun un singur lucru, tu pasăre mârşavă, o să-ţi spun că, pur şi simplu, se întâmpla ca Dumnezeu să aibă două picioare rupte şi se întâmplă ca Dumnezeu să fie în casa MEA mâncând hrana MEA... şi...
În acel moment intra în transă. Se ridică în picioare cu mâinile atârnându-i fără vlagă, privind peretele pe care era atârnată o fotografie veche a Arcului de Triumf. Stătu nemişcată, iar Paul, întins în pat, cu pete rotunde pe pernă în dreptul urechilor sale, o privi. Auzea apa care fusese în carafă picurând pe podea şi realiză că este în stare să comită o crimă. Aceasta fusese o întrebare la care se gândise din când în când, strict academic, bineînţeles, doar că situaţia se schimbase şi acum îi ştia răspunsul. Dacă ea n-ar fi aruncat carafa, ar fi spart-o el însuşi de podea şi ar fi încercat să-i înfigă în gât unul dintre cioburile de sticlă în timp ce ea stătea acolo la fel de inertă ca şi un cuier de umbrele.
Se uita în jos la lucrurile care se împrăştiaseră din sertar, dar erau acolo doar nişte monede, un stilou, un pieptene şi ceasul lui. Nici un portofel. Mai important, nici un fel de stilet.
Ea începu încetul cu încetul să-şi revină, iar furia, cel puţin, îi dispăruse. Se uită cu tristeţe la el.
― Cred c-ar fi mai bine să plec acum. Nu cred că e bine, pentru un timp, să fiu în preajma ta. Nu cred că este... înţelept.
― Să pleci? Unde?
― Nu contează. Un loc pe care-l ştiu eu. Dacă stau aici, o să fac ceva nechibzuit. Am nevoie să stau şi să mă gândesc. La revedere, Paul.
Traversă repede camera.
― O să te întorci să-mi dai medicamentele? întrebă el alarmat.
Ea apucă clanţa şi închise uşa în urma ei fără să-i răspundă. Pentru prima dată el auzi zăngănitul unei chei.
Îi auzi paşii îndepărtându-se pe hol; tresări atunci când ea strigă
supărată ― cuvinte pe care nu le-a înţeles ― şi încă ceva căzu şi se sparse. O uşă se trânti. Un motor dădu un rateu şi apoi porni. Scârţâitul slab, păcănitor al cauciucurilor pe zăpadă. Acum sunetul motorului începu să se îndepărteze. Se reduse la un sforăit apoi la un bâzâit slab şi apoi se stinse.
Era singur.
Singur în casa Armiei Wilkes, închis în camera sa. Prizonier în pat.
Distanţa dintre aici şi Denver era ca şi... ei bine, ca şi distanţa dintre Grădina Zoologică din Boston şi Africa.
Stătu întins în pat, privind tavanul, cu gâtul uscat şi cu inima bătându-i nebuneşte.
După un timp pendula din salon bătu amiaza şi fluxul începu să se retragă.
14
Cincizeci şi una de ore.
Ştia cât de mult timp trecuse, deoarece folosise stiloul, Flair-Fine-Liner, pe care-l avusese în buzunar când se produsese accidentul.
Fusese în stare să se întindă şi să-l apuce de pe jos. De fiecare dată când bătea pendula îşi însemna o liniuţă pe braţ ― patru semne verticale şi apoi o linie în diagonală ca să pecetluiască cvintetul. Când ea reveni acasă avea zece grupuri de cinci şi încă o liniuţă în, plus. Grupuleţele mici, corect desenate la început, deveniseră din ce în ce mai zimţate pe măsură ce mâinile lui începuseră să tremure. Era aproape sigur că nu omisese nici măcar o oră. Mai aţipise, dar niciodată cu adevărat. Bătaia pendulei îl trezise de fiecare dată.
După un timp, începuse să simtă foamea şi setea ― chiar în ciuda durerii. Într-un fel parcă asista la o cursă hipică. La început, Regele Durerii conducea detaşat, Mi-e Foame se afla cam la un kilometru şi ceva în urmă. Destul-de-Sete era aproape pierdut în depărtare. Apoi, cam pe la apus în ziua următoare celei în care ea a plecat, Mi-e Foame chiar începu să-i ameninţe titlul Regelui Durerii.
Petrecuse aproape întreaga noapte moţăind şi trezindu-se scăldat într-o sudoare rece, fiind aproape sigur că o să moară. După un timp începuse să spere că moare. Orice, doar să scape. Nu-şi putuse închipui niciodată cât de rea putea să devină durerea. Pilonii creşteau şi creşteau.
Vedea scoicile care se lipiseră de ei şi organisme pale, fără vlagă, care zăceau în crăpăturile lemnului. Ele erau norocoase. Pentru ele suferinţa se sfârşise. În jurul orei trei căzu într-o criză de urlete deşarte.
A doua zi, pe la prânz ― Ora Douăzeci şi patru ― realiză că, în ciuda durerii cumplite din picioare şi pelvis, încă ceva îl făcea, de asemenea, să