― Vorbeşti de parcă eu te ţin prizonier aici, Paul.
El nu răspunse nimic, doar o privi.
― Cred că pe când o să termini vei fi în stare să suporţi... să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane, spuse ea. Asta voiai să auzi?
― Da, asta doream să aud.
― Nemaipomenit! Ştiam ce se spune despre scriitori, că sunt prea plini de ei, dar mi se pare că nu am înţeles că asta înseamnă totodată, şi ingratitudine!
El continua s-o privească, şi, după un moment, ea se uită în altă
parte, iritată şi îmbujorată.
Până la urmă, el continuă:
― Am nevoie de toate romanele Misery, dacă le ai, deoarece nu am la mine agenda cu concordanţa.
― Bineînţeles că le am! spuse ea. Apoi:
― Ce este o concordanţă?
― Este o agendă în care am tot materialul pentru Misery, spuse el.
Personaje şi locuri, în principal, dar indexate şi reindexate în trei sau patru moduri. Datele calendaristice. Material istoric...
Observă că ea aproape nu-l asculta. Era o doua oară când nu arăta nici cel mai mic interes pentru trucurile meseriei, care ar fi ţinut o clasă
de viitori scriitori ca vrăjită. Motivul, gândi el, era naivitatea însăşi. Annie Wilkes constituia auditoriul perfect, o femeie care iubea povestirile fără
să aibă nici cel mai mic interes să afle modul în care se creau. Ea era întruchiparea acelui arhetip Victorian. Cititorul Fidel. Nu voia să audă
despre concordanţă şi indici deoarece, pentru ea, Misery şi persoanele care o înconjurau erau perfect reale. Indicii nu însemnau nimic pentru ea. Dacă i-ar fi vorbit despre recensământul din satul Little Dunthorpe, probabil că ar fi arătat ceva interes.
― O să mă asigur să ai cărţile. Sunt puţin jerpelite, dar ăsta e un semn că o carte a fost citită mult şi foarte iubită, nu-i aşa?
― Da, spuse el. De această dată nu trebuia să mintă. Da, aşa este.
― Am de gând să învăţ cum se leagă cărţile, spuse ea visătoare. Am de gând să copertez singură Întoarcerea lui Misery. Cu excepţia Bibliei mamei mele, va fi singura carte adevărată pe care o s-o deţin.
― Asta-i bine, zise el doar ca să spună ceva. I se făcuse puţin rău la stomac.
― Acum o să plec, ca tu să poţi să începi să te gândeşti, spuse ea. Ce pasionant! Nu crezi?
― Da, Annie. Bineînţeles că da.
― Peste o jumătate de oră o să-ţi aduc nişte piept de pui cu piure de cartofi şi mazăre. Chiar şi nişte jeleu pentru că ai fost băiat aşa de cuminte. Şi o să mă asigur să-ţi dau medicamentele la timp. Dacă ai nevoie, o să-ţi dau chiar şi o pilulă în plus la noapte. Vreau să fiu sigură
că o să dormi bine, deoarece de mâine trebuie să începi să lucrezi. Când o să munceşti, o să te refaci mai repede, pun pariu!
Se îndreptă spre uşă, se opri acolo un moment, şi apoi, grotesc, îi trimise un sărut.
Uşa se închise în urma ei. Nu voia să privească maşina de scris şi pentru un timp se stăpâni, dar până la urmă ochii i se rotiră neajutoraţi spre ea. Stătea pe birou rânjind. Să te uiţi la ea era ca şi cum ai privi un instrument de tortură ― cizmă, roată, chingi ― inactiv, dar numai pentru moment.
Cred că pe când o să termini vei fi... în stare să suporţi obosealaprovocată de reîntâlnirea cu alte persoane.
Ah, Annie, ne minţi pe amândoi. O ştiu, şi tu, de asemenea. Am văzutasta în ochii tăi.
Viza pe termen limitat care se deschidea acum în faţa lui era extrem de neplăcută: şase săptămâni de viaţă pe care şi le va petrece suferind din cauza picioarelor rupte şi a reînnoirii cunoştinţei cu Misery Chastain, născută Carmichael, urmată de o înmormântare grăbită în curtea din spate. Sau probabil ea o va hrăni pe Misery, scroafa, cu rămăşiţele lui ―
ceea ce ar însemna că pe lume există o anumită dreptate, chiar dacă este neagră şi îngrozitoare.
Atunci nu scrie cartea. Înfuri-o. Chiar şi aşa, e ca o sticlă cunitroglicerină ambalată. Împunge-o puţin. Fă-o să explodeze. Mai binedecât să zaci aici şi să suferi.
Încercă să privească în sus la succesiunea de C-uri, dar foarte curând îşi mută iarăşi privirea la maşina de scris. Stătea pe birou, mută, umflată, plină de cuvinte pe care el nu voia să le scrie, rânjind cu dintele ei lipsă.
Nu cred că asta intenţionezi, amice. Cred că tu vrei să trăieşti chiardacă, ÎNTR-ADEVĂR, te doare. Dacă asta înseamnă s-o aduci pe Miseryînapoi pentru un bis, o s-o faci. Oricum, o să ÎNCERCI ― dar înainte, o să
trebuiască să ai de a face cu mine... şi nu cred că-mi place mutra ta.
― Cu asta suntem chit, spuse Paul răguşit.
De această dată încercă să se uite pe fereastră; afară începuse să
ningă. Destul de repede, totuşi, privea maşina de scris cu fascinaţie avidă şi repulsie, nefiind măcar conştient când îşi schimbase direcţia pri-virii.
25
Aşezarea în scaun nu l-a durut atât de mult pe cât se temuse şi asta era bine, deoarece experienţa anterioară i-a arătat că după aceea o să-l doară cu vârf şi îndesat.