― Nu, nu mi-a spus. Ce mi-a spus ea, Domnule Ştie-Tot, este că
atunci când cumperi ieftin, obţii lucruri ieftine.
Climatul din interiorul ei, descoperise el, era ca primăvara în Midwest. Era o femeie plină de tornade gata să se dezlănţuie şi dacă el ar fi fost un fermier care studiază un cer care arată aşa cum arăta acum fata lui Annie, s-ar fi dus imediat să-şi ia familia şi s-o ducă în pivniţă, la adăpost. Sprâncenele ei erau albe. Nările îi pulsau cu regularitate, ca ale unui animal care simte focul. Palmele ei începuseră să se deschidă brusc şi apoi să se încleşteze, prinzând aer şi apoi eliberându-l.
Nevoia lui pentru ea şi vulnerabilitatea sa faţă de ea urlau la el să se potolească, s-o împace cât mai era încă timp ― dacă încă mai era ― aşa cum un trib dintr-una din acele nuvele ale lui Rider Haggard ar fi împăcat-o pe zeiţa lor când ea era supărată, aducând sacrificii efigiei ei.
Dar exista altă parte a sa, mult mai calculată, şi mai puţin intimidată, care-i reamintea că nu poate să joace roiul Şeherezadei dacă
devenea din ce în ce mai speriat şi împăciuitor (ie fiecare dată când în ea se dezlănţuia furtuna. Dacă făcea aşa, ea va izbucni tot mai des. Dacă tu nu ai fi avut ceva ce ea doreşte foarte mult, chibzuia această parte a sa, te-ar fi dus imediat la spital sau te-ar fi omorât puţin mai târziu ca să se protejeze faţă de Roydman-i ― deoarece pentru Annie, lumea e PLINĂ de Roydman-i, pentru Annie ei se ascund în spatele fiecărui tufiş. Dacă nu o potoleşti chiar acum pe căţeaua asta, Paulie băiete, s-ar putea să nu mai poţi să faci asta niciodată.
Ea începuse să respire mult mai repede, aproape că se sufoca; ritmul încleştărilor şi descleştărilor palmelor se înteţea, de asemenea, şi el realiză că în curând ea va fi de neoprit.
Adunându-şi puţinul curaj care-i mai rămăsese, încercând cu disperare să realizeze exact nota trebuincioasă de iritare tăioasă şi totuşi
nepăsătoare, spuse:
― Şi ai putea foarte bine să încetezi. Dacă te enervezi nu poţi să
schimbi cu nimic situaţia.
Ea îngheţă ca şi cum el ar fi plesnit-o şi îl privi rănită.
― Annie, ― spuse el răbdător ― nu e mare lucru.
― E un truc, zise ea. Tu nu vrei să scrii cartea mea şi deci inventezi minciuni ca să nu începi. Ştiam că aşa o să faci. O, băiete! Dar n-o să-ţi meargă. O...
― Asta-i o prostie ― spuse el. Am spus eu că nu am de gând să
încep?
― Nu... nu, dar...
― Corect. Deoarece am de gând. Şi dacă vrei să vii aici şi să arunci o privire la ceva, o să-ţi arăt care-i problema. Adu paharul Webster cu tine, te rog.
― Ce?
― Cana aia mică cu stilouri şi creioane, spuse el. La redacţiile ziarelor, aşa le spun ei uneori. După Daniel Webster.
Era o minciună pe care o fabricase pe moment, dar avu efectul dorit
― ea arăta mai dezorientată ca niciodată, pierdută într-o lume a specialiştilor despre care nu avea nici cea mai vagă cunoştinţă.
Dezorientarea dispersase (şi în acest fel o dezamorsase) mai mult furia ei; observă că ea nu mai ştia acum dacă are vreun drept să fie supărată.
Aduse cana cu creioane şi stilouri şi o trânti pe placă, iar el gândi: Ei drăcie! Am câştigat! Nu ― nu era adevărat. Misery câştigase.
Dar nici asta nu-i corect. Fusese Şeherezada. Şeherezada câştigase.
― Ce? spuse ea ţâfnoasă.
― Priveşte.
Desfăcu pachetul de Corrasable şi scoase o foaie. Luă un creion proaspăt ascuţit şi desenă o linie pe hârtie. Apoi luă o carioca şi trasă
încă o linie paralelă cu prima. Apoi îşi trecu degetul mare deasupra suprafeţei uşor poroase a hârtiei. Amândouă liniile difuzară, murdărind hârtia pe direcţia pe care se deplasase degetul său, iar linia desenată cu creionul se întinse puţin mai mult decât cea făcută cu carioca.
― Vezi?
― Si ce dacă?
― Cerneala de pe panglică se va întinde, spuse el. Nu aşa de mult ca mina de creion, dar mai rău decât cerneala din carioca.
― Ai de gând să stai şi să ştergi fiecare pagină cu degetul?
― Doar frecarea paginilor una de alta e de ajuns, în câteva săptămâni sau chiar zile ― spuse el ― şi când un manuscris este în lucru, îl frunzăreşti foarte mult. Te întorci tot timpul înapoi ca să găseşti un nume sau o dată. Dumnezeule, Annie, unul dintre primele lucruri pe care-l afli în această afacere este că editorii urăsc să citească
manuscrisele bătute la maşină pe Corrasable Bond aproape tot atât de mult ca pe cele scrise de mână.
― Nu o numi aşa. Urăsc când îi spui aşa.
O privi sincer nedumerit.
― Să numesc ce, cum?
― Când perverteşti talentul pe care Dumnezeu ţi l-a dat numindu-l o afacere. Urăsc asta.
― Îmi pare rău.