Ea lăsase tava cu mâncare pe birou şi apoi împinsese scaunul cu rotile până lângă pat. Îl ajutase să se ridice ― a fost o durere surdă, pulsatorie în zona. pelvisului, care apoi s-a stins ― apoi ea s-a aplecat, gâtul ei apăsând pe umărul lui ca grumazul unui cal. Pentru o secundă
Paul îi simţise bătaia pulsului, şi faţa lui se schimonosi de scârbă. Apoi braţul ei drept îi cuprinsese ferm spatele sau, iar cel stâng fesele.
― Încearcă să nu te mişti de la genunchi în jos, în timp ce fac asta, spusese ea şi apoi îl pusese pur şi simplu, în scaun. Făcuse asta cu uşurinţa cu care o femeie introduce o carte într-un spaţiu liber din bibliotecă. Da, era puternică şi chiar dacă el ar fi fost în deplinătatea forţelor, deznodământul unei lupte între el şi Annie nu ar fi putut fi previzibil. Iar în starea lui de acum era ca şi cum Wally Cox s-ar fi bătut cu Boom Boom Mancini.
Ea puse placa în faţa lui.
― Vezi cât de bine se potriveşte? spuse ea şi apoi merse la birou ca să
ia mâncarea.
― Annie?
― Da.
― Mă întreb dacă poţi să întorci maşina de scris. Aşa încât să fie cu faţa la perete.
Ea se încruntă.
― De ce Dumnezeu vrei să fac asta?
Pentru că nu vreau să-mi rânjească toată noaptea.
― O veche superstiţie de-a mea ― spuse el. Întotdeauna înainte de a începe să scriu, întorc maşina de scris cu faţa la perete. ― Făcu o pauză
şi adăugă. ― De fapt, fac asta în fiecare noapte în perioada în care scriu.
― Asta sună cam aşa: Dacă păşeşti pe o cracă, rupi spinarea mamei tale, spuse ea. Niciodată nu calc pe o cracă dacă pot s-o evit.
O întoarse cu spatele aşa încât să rânjească la nimic altceva decât la peretele alb.
― Mai bine?
― Mult mai bine.
― Eşti un prostuţ! spuse ea, apoi veni lângă el şi începu să-l hrănească.
26
O visă pe Annie Wilkes la curtea unui calif arab fabulos, strigând blesteme şi invocând vârcolaci din sticle şi apoi zburând în jurul
palatului pe un covor magic. Când covorul trecu pe lângă el (părul ei fâlfâia pe spate; ochii ei erau aprinşi şi duri, ca ar unui căpitan navigând printre aisberguri) văzu că era vrâstat în verde şi alb; alcătuia un număr de înmatriculare de Colorado.
A fost odată ― ca niciodată ― striga Annie. A fost odată ca niciodată, demult, când s-a sfârşit. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când bunicul bunicului meu era băiat. Asta este povestea despre cum un băieţel sărac.
Am auzit-o de la un om care. A fost odată ca niciodată. A fost odată caniciodată.
27
Când se trezi, Annie îl zgâlţâia, iar soarele voios al dimineţii se reflecta pe fereastră ― ninsoarea încetase.
― Trezeşte-te, cap somnoros! ― Annie aproape graseia. ― Am adus iaurt şi un ou fiert pentru tine şi după aceea o să fie timpul ca tu să
începi.
Îi privi faţa ei nerăbdătoare şi simţi o emoţie ciudată, nouă ―
speranţă. Visase că Annie Wilkes era Şeherezada ― corpul ei mătăhălos îmbrăcat în rochii diafane, picioarele ei butucănoase încălţate cu papuci arbuşti roz, cu paiete ― în timp ce zbura pe covorul ei magic şi cânta vrăjile care deschideau uşile spre cele mai frumoase poveşti. Dar, bineînţeles, nu Annie era Şeherezada. El era. Şi dacă ceea ce va scrie va fi îndeajuns de bun, iar dacă ea nu se va îndura să-l ucidă până când va descoperi cum se sfârşeşte povestea, oricât de tare ar urla instinctele sale animalice s-o facă, că trebuie s-o facă...
Nu s-ar putea atunci să aibă el o şansă?
Privi pe lângă ea şi văzu că întorsese cu faţa maşina de scris înainte de a-l trezi; rânjea strălucitoare spre el cu dintele ei lipsă, spunându-i că
era foarte bine că speră şi nobil că se străduie dar, la sfârşit, numai pieirea va conta.
28
Îl împinse până lângă fereastră, astfel încât, pentru prima dată după
câteva săptămâni, soarele îl încălzi şi i se păru că pielea lui albă ca faina, presărată din loc în loc cu răni mici provocate de zăcerea la pat, îşi murmură plăcerea şi mulţumirile. Rama geamului avea de jur-împrejur o margine de gheaţă şi când întinse mâna simţi o bulă de aer rece care înconjura ca o cupolă fereastra. Sentimentul care i-l provoca era în acelaşi timp şi reconfortant şi nostalgic, ca şi o scrisoare de la un prieten
vechi.
Pentru prima dată de câteva săptămâni ― i se părea că trecuseră ani
― putea să privească un peisaj diferit de cel al camerei sale cu varietatea lui constantă ― tapet albastru, poza Arcului de Triumf, lunga, lunga lună
februarie ilustrată de imaginea băiatului lui care cobora cu sania o pârtie (se gândi că mintea lui va asocia venirea lui februarie cu faţa acelui băiat şi cu scufia lui, chiar dacă va mai trăi să vadă această schimbare a lunilor, de încă cincizeci de ori). Privi această lume nouă cu aceeaşi poftă
