― Nu trebuie să faci asta, spuse el, vorbind foarte repede. Pentru început, hârtia asta e destul de bună ― la urma urmei, oricum trebuie să
rescriu...
― Numai un prost ar încerca să înceapă o lucrare bună cu o unealtă
proastă.
Luă pachetul de hârtie Corrasable Bond, apoi înşfăcă foaia cu cele două linii mâzgălite şi o mototoli. Le înfundă pe toate în coşul de gunoi şi se întoarse cu faţa spre el. Acea expresie împietrită, insensibilă îi acoperea faţa ea o mască. Ochii ei aveau un luciu de monedă tocită.
― Mă duc acum în oraş, spuse ea. Ştiu că vrei să începi cât de repede poţi, din moment ce eşti de partea mea ― rosti aceste ultime cuvinte cu un sarcasm intens, fumegând (şi, Paul credea, cu mai multă ură de sine decât ea ar putea bănui vreodată) ― şi deci nu vreau să întârzii nici atât cât să te pun înapoi în pat.
Ea zâmbi; o alungire a buzelor care o asemăna în mod grotesc cu o păpuşă şi veni lângă el alunecând parcă cu pantofii ei albi de asistentă
medicală. Degetele ei îi atinseră părul. El se crispă. Încercă să se abţină
dar nu se putu stăpâni. Zâmbetul ei mort-viu se mări.
― Deşi, bănuiesc că va trebui să amânăm de fapt începutul Întoarcerii lui Misery pentru o zi.., sau două... poate chiar trei. Da, s-ar putea să dureze trei zile până când vei fi în stare să te ridici din nou. Din cauza durerii. Destul de neplăcut. Pusesem şampania la răcit în frigider: O să trebuiască s-o pun înapoi în cămară.
― Annie, zău aşa, pot să încep dacă tu...
― Nu, Paul.
Se duse la uşă şi apoi se întoarse, privindu-l cu faţa aceea împietrită.
Numai ochii ei, acele monede tocite, erau plini de viaţă sub streaşina sprâncenelor.
― Am un gând pe care o să te las să-l rumegi. Poţi să crezi că mă poţi păcăli sau că mă poţi fenta; ştiu că dau impresia că sunt înceată la minte şi idioată. Dar nu sunt idioată, Paul, şi nu gândesc încet.
Brusc, chipul ei se nărui. Încăpăţânarea împietrită se sfărâmă şi ce strălucea dedesubt era chipul unui copil înfuriat cuprins de nebunie.
Pentru un moment Paul gândi că agonia terorii sale s-ar putea să-l ucidă. Se gândise oare că a câştigat prima rundă? Chiar aşa? Era oare posibil ca cineva să joace rolul Şeherezadei când cel care-l ţinea captiv era dement?
Se repezi spre el, picioarele groase tropotind, genunchii îndoindu-se, coatele forfecând ca nişte pistoane aerul stătut al camerei de bolnav.
Părul ei sălta şi se încolăcea în jurul feţei, pe când se desprindea din agrafele care-l fixau. Acum deplasarea ei nu era tăcută; era ca mersul lui Goliat când a intrat în Valea Oaselor. Poza cu Arcul de Triumf de pe perete trosni înfricoşător.
― Iiiii-aahhh! urlă ea, şi îşi lăsă pumnul să cadă cu putere pe drobul de sare care era genunchiul stâng al lui Paul Sheldon.
El îşi aruncă capul pe spate şi ţipă de durere; venele de la frunte şi gât umflându-i-se. Durerea izbucni din genunchi şi îl înveli ca într-un giulgiu, alb, radiant, ca nucleul unei nova.
Ea smulse maşina de scris de pe placă şi o trânti pe poliţa de deasupra căminului, ridicând greutatea ei de metal masiv ca şi cum ar fi ridicat el o cutie goală de carton.
― Deci o să stai aici ― spuse ea cu buzele întinse în acel rictus rânjit
― şi o să te gândeşti mai bine cine comandă aici şi la toate lucrurile pe care pot sa le fac ca să te chinuiesc daca te porţi urât sau încerci să mă
fraiereşti. N-ai decât să ţipi dacă vrei, fiindcă nimeni nu te poate auzi.
Nimeni nu trece pe aici, pentru că toţi ştiu că Annie Wilkes e nebună, toţi ştiu ce a făcut ea, chiar dacă m-au declarat nevinovată.
Merse până la uşă şi iarăşi se întoarse, iar el ţipă din nou, aşteptându-se s-o vadă cum se năpusteşte iarăşi. Asta o făcu să
rânjească mai tare.
― O să-ţi mai spun ceva, spuse ea încet. Ei cred că m-am fofilat, şi au dreptate. Gândeşte-te la asta Paul, cât timp eu sunt în oraş ca să-ţi iau hârtia.
Plecă trântind uşa dormitorului destul de tare încât să zgâlţâie casa.
Apoi, se auzi păcănitul yalei de la uşă.
El se lăsă pe spate în scaun, tremurând din toate încheieturile, încercând să se stăpânească, deoarece îi amplifica durerea, dar nereuşind. Lacrimile i se rostogoliră pe obraji. Iarăşi şi iarăşi o văzu zburând de-a lungul camerei, iar şi iar o văzu lovindu-l cu pumnul în ceea ce mai rămăsese din genunchiul său, cu toată forţa unui beţiv furios care loveşte cu ciocanul un ţăruş de lemn, iar şi iar se văzu înghiţit de acel teribil nor de durere.
― Te rog, Doamne, te rog, gemu el în timp ce afară Cherokee-ul pornea cu un bubuit şi un răget. Te rog, Doamne, te rog, scapă-mă din situaţia asta, sau omoară-mă... scapă-mă din situaţia asta sau omoară-mă.
Uruitul motorului se pierdu pe şosea, iar Dumnezeu nu făcu nici una, nici alta şi el rămase cu lacrimile lui şi cu durerea lui, care acum se trezise deplin şi făcea ravagii prin corpul lui.
30
Mai târziu se gândi că lumea, în perversitatea ei consecventă, ar fi interpretat acţiunile lui următoare ca nişte acte de eroism. Şi probabil că
el nu îi va dezaproba ― dat de fapt ceea ce făcu el nu era nimic altceva decât încercarea finală, ezitantă de a întreprinde ceva pentru a supravieţui.
I se părea că aude vag un comentator sportiv entuziasmat până la paroxism ― Howard Cosell sau Warner Wolf sau, poate Jonny Most, acel nebun irecuperabil ― descriind scena ca şi când efortul lui de a ajunge la rezerva ei de droguri înainte ca durerea să-l ucidă, era un eveniment
sportiv ieşit din comun -un meci de verificare transmis în locul programului Football-ul de Luni Seara, probabil. Oricum, ce nume i-ai da unui sport de genul ăsta? Cursa pentru droguri?
― Pur şi simplu nu pot să cred de cât curaj dă dovadă azi băiatul ăsta, Sheldon! ― se entuziasma crainicul din capul lui Paul Sheldon. Nu cred că cineva de pe stadionul Annie Wilkes ― sau, de altfel, dintre telespectatori ― gândea că are cea mai mică şansă să reuşească să mişte acel scaun pe rotile după lovitura pe care a primit-o, dar cred că... da, aşa e! Se mişcă! Hai să privim reluarea!