Gaura cheii avea unul dintre acele modele demodate, amintindu-i lui Paul de desenele lui John Tenniel din Alice în Ţara Minunilor, amplasate în interiorul unui lacăt ruginit. Se iasă puţin în jos în scaun ― scoţând un singur geamăt ca un lătrat ― şi privi prin gaură. Văzu un hol scurt care ducea în ceea ce era ni mod cert salonul; un covor vişiniu pe podea, un divan demodat tapetat cu aceeaşi culoare, un lampadar cu abajur cu ciucuri.
Spre stânga, cam pe la jumătatea holului, era o uşă deschisă. Pulsul lui Paul se înteţi. Aceea era aproape cu siguranţă baia de la parter ― o auzise pe Annie lăsând să curgă multă apă acolo (inclusiv atunci când ea umpluse găleata din care el băuse cu mult entuziasm) şi nu era totodată
şi locul de unde venea ea de fiecare dată când îi aducea medicamentele?
Cam aşa ceva.
Înşfăcă agrafa de păr. I se strecură printre degete, căzu pe placă şi apoi se rostogoli spre margine.
― Nu! strigă el răguşit şi îşi puse mâna peste ea înainte de a cădea jos. O ţinu strâns în pumn şi apoi leşină iarăşi.
Deşi nu putea să spună cu siguranţă, credea că leşinul nu a durat mai mult de câteva secunde. Durerea ― cu excepţia torturii nemaipomenite din genunchiul stâng ― părea că s-a mai potolit puţin.
Agrafa se afla pe placa de lemn aşezată pe braţele scaunului rulant. De această dată îşi flexionă degetele mâinii drepte de câteva ori înainte de a o lua.
Acum, gândi el, desfăcând-o şi ţinând-o cu mâna dreaptă. Nu o să
tremuri. Ţine minte asta. NU O SA TREMURI.
Întinse mâna şi băgă acul în gaura cheii, ascultând cum comentatorul sportiv din mintea sa
(atât de intens!)
îi descria acţiunile.
Transpiraţia îi curgea continuu pe faţă, ca uleiul. Asculta... dar chiar mai mult, simţi.
Basculatorul dintr-un lacăt ieftin nu e nimic altceva decât unbalansoar, spusese Tom Twyford, legănându-şi mâna demonstrativ. Vrei să dai peste cap un balansoar? Cel mai uşor lucru din lume, nu-i aşa? Îl apuci de picioare şi-l întorci pe dos... o nimica toată. Şi asta-i tot ce trebuie să faci cu o închizătoare ca asta. Împingi basculatorul în sus şi apoi deschizi repede capacul de la rezervor înainte ca să se închidă la loc.
Reuşi să atingă basculatorul de două ori, dar de fiecare dată agrafa alunecă şi basculatorul reveni la loc înainte ca el să reuşească să facă
ceva. Agrafa începuse să se îndoaie. El credea bă după încă două sau trei încercări o să se rupă.
― Te rog, Doamne, spuse el introducând iarăşi agrafa. Te rog, Doamne, ce părere ai? Doar un mic răgaz, asta-i tot ce-ţi cer.
(Oameni buni, Sheldon a avut o comportare eroică azi, dar asta trebuie să fie ultima lui încercare. Mulţimea amuţise...) Îşi închise ochii; vocea comentatorului dispărând în timp ce el asculta foarte atent să prindă zăngănitul acului de păr în închizătoare.
Acum! Uite, aici întâmpină rezistentă! Basculatorul! îl putea vedea stând acolo ca şi piciorul curbat al unui balansoar, presând limba încuietorii, fixând-o, ţinându-l pe el în loc.
E pur şi simplu floare la ureche, Paul. Dar să-ţi păstrezi calmul.
Când sufereai atât de tare, era foarte greu să-ţi păstrezi calmul.
Prinse clanţa cu mâna stângă, trebuind s-o strecoare pe aceasta pe sub mâna dreaptă, şi începu să aplice presiunea asupra agrafei. Încă
puţin... Încă puţin.
În minte putea să vadă basculatorul, începând să se mişte în alcovul lui prăfuit; putea vedea limba încuietorii începând să se retragă. Nu era nevoie să facă cursa completă; bine, Dumnezeule, nu ― nu era nevoie să
dea peste cap balansorul, ca să folosim metafora lui Tom Twyford. Chiar în momentul când iese din rama uşii ― o împingere...
Agrafa începuse simultan să se îndoaie şi să alunece. Simţi că acest lucru se întâmpla şi de disperare împinse în sus cât de tare putu, apăsă
pe clanţă şi trase de uşă. Se auzi un poc când agrafa se rupse în două, partea din încuietoare căzând înăuntru şi urmă un moment împietrit în care el se gândi că a eşuat, înainte ca să vadă că uşa se deschidea încet cu limba încuietorii ieşind ca un deget de oţel.
― Isuse, şopti el. Isuse, ţie-ţi mulţumesc!
Haideţi să urmărim banda video! ţipă Warner Wolf exaltat în mintea lui, în timp ce miile de spectatori din stadionul Annie Wilkes ― ca să nu menţionăm şi miile de telespectatori ― izbucniră în urale furtunoase.
― Haide, haide, Warner, murmură el şi începu munca lungă, istovitoare, de a da scaunul înapoi şi a-l rearanja ca să fie exact pe direcţia uşii.
31
Urmă un moment rău ― nu, nu doar rău, teribil, oribil ― când i se păru că scaunul pe rotile nu o să treacă printre canaturile uşii. Nu era decât cu două degete mai lat, dar erau două degete mari. L-a adus pliat înăuntru, de asta ai crezut tu atunci că este un cărucior pentru cumpărături, îl informă jalnic mintea lui.
Până la urmă reuşi să-l strecoare ― aproape ― poziţionându-se direct în uşă şi apoi aplecându-se în faţă şi apucând rama uşii cu mâinile.
Osiile roţilor scrâşniră frecându-se de lemn, dar fu în stare să treacă.
După ce reuşi, îşi pierdu iarăşi cunoştinţa.
32
Vocea ei îl chema din afara cetăţii. El deschise ochii şi o văzu ameninţându-l cu o puşcă de vânătoare. Ochii îi sclipeau furios. Dinţii îi luceau de salivă.
― Dacă-ţi doreşti atât de mult libertatea, Paul ― spuse Annie ― o să
fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc.