Dacă ea se întoarce acum...
― În ordine. Am recepţionat mesajul.
Se uită în cutia de carton încercând să calculeze cât de multe cutiuţe de mostre ar putea lua fără ca ea să realizeze că un mic şoricel, pe nume Paul Sheldon, şterpelise din cămara cu provizii.
Chicoti când îi veni această idee, un sunet ascuţit, descătuşant şi realiză că medicamentele nu acţionau numai asupra picioarelor. Îşi luase doza, în termeni vulgari.
Pune-te în mişcare, idiotule. Nu ai timp să stai şi să savurezi starea debeţie.
Luă cinci cutiuţe ― în total treizeci de capsule. Trebui să se abţină să
ia mai multe. Amestecă cutiile şi sticlele care mai rămăseseră, sperând că rezultatul să arate mai mult sau mai puţin ca harababura care fusese la început în cutie. Reîmpături marginile cutiei şi o puse la loc în dulapul cu rufărie.
Venea o maşină.
Se ridică; cu ochii holbaţi. Mâinile lui căzură pe braţele scaunului şi le strânse cu panică. Dacă era Annie, era în găleată şi ăsta era sfârşitul.
N-ar fi fost niciodată în stare să manevreze scaunul ăsta hodorogit şi supradimensionat înapoi în cameră în timp util. Probabil că ar putea s-o altoiască o dată cu teul de spălat pe jos sau cu altceva, înainte ca ea să-i sucească gâtul ca unui pui de găină.
Sunetul devenea din ce în ce mai intens, apoi începu să scadă.
Bine! Ai nevoie de un avertisment mai explicit, Paul-băiatule?
La drept vorbind, n-avea nevoie. Aruncă o ultimă privire spre cutiile de carton. Din punctul lui de vedere arătau la fel cum fuseseră la început
― deşi le privise prin ceaţa durerii şi nu putea fi pe deplin sigur ― dar ştia că adunătura de cutii s-ar putea să nu fie puse întâmplător aşa cum arătau, oh, nu, chiar deloc. Ea poseda vigilenţa crescută a nevroticului; şi s-ar putea să fi memorat cu atenţie poziţia fiecărei cutii. S-ar putea ca ea să arunce aici doar o privire fugară şi imediat să realizeze în vreun fel tainic ce s-a întâmplat. Această idee nu-i provocă frică, ci doar un sentiment de resemnare ― avusese nevoie de medicamente, şi cumva reuşise să scape din camera lui şi să le ia. Daca vor urma consecinţe, pedepsiri, le va face faţă cu cel puţin convingerea că nu ar fi putut să
facă nimic altceva! Şi dintre toate lucrurile pe care ea i le făcuse, această
resemnare era, desigur, cel mai rău simptom ― îl transformase într-un animal chinuit de durere, care nu mai avea deloc noţiunea moralităţii.
Deplasă scaunul cu spatele, încet, ieşind din baie şi privind ocazional peste umăr ca să se asigure că merge drept. Înainte, o asemenea manevră l-ar fi făcut să urle de durere, dar, acum, durerea dispărea sub un paravan superb de sticlă.
Ajunse pe hol şi se opri brusc sub impactul unui gând îngrozitor: dacă podeaua băii fusese puţin udă, sau chiar puţin murdară...
Se uită la dalele albe de gresie, şi pentru un moment ideea că sigur lăsase urme pe ele, deveni atât de obsedantă încât chiar le văzu. Îşi
scutură capul şi privi iarăşi. Nici o urmă. Dar uşa era deschisă mai mult decât fusese. Se duse lângă ea, roti scaunul puţin spre dreapta, astfel încât să se poată apleca şi să apuce clanţa şi o închise pe jumătate. O
cântări din ochi şi apoi o mai apropie puţin. Aşa. Arăta perfect.
Îşi ducea mâinile la roţi, având de gând să întoarcă scaunul şi să se ducă în camera lui, când realiză că este îndreptat cam pe direcţia uşii salonului, iar salonul era camera unde majoritatea oamenilor îşi ţin telefonul şi...
Lumina izbucni în mintea lui ca o rachetă de semnalizare deasupra unei poieni înceţoşate.
― Alo, aici Poliţia din Sidewinder; vorbeşte ofiţerul Humbuggy.
― Ascultă-mă, ofiţer Hambuggy. Ascultă cu mare atenţie şi nu mă
întrerupe, pentru că nu ştiu cât timp mai am la dispoziţie. Numele meueste Paul Sheldon. Vă sun din casa Anniei Wilkes. Mă ţine prizonier aicide cel puţin două săptămâni, poate chiar o lună. Eu...
― Annie Wilkes!
― Veniţi imediat aici. Trimiteţi o ambulanţă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să ajungeţi aici înaintea ei...
― Înainte să se întoarcă ea, gemu Paul. O, da. Prea departe.
Ce te face să crezi că măcar are telefon? Ai auzit s-o fi căutat cinevavreodată? Pe cine AR suna? Bunii ei prieteni, Roydman-ii?
Doar pentru că n-are pe nimeni cu care să pălăvrăgească toată ziua,asta nu înseamnă că este incapabilă să înţeleagă că se pot întâmplaaccidente; ar putea să cadă pe scări şi să-şi rupă un braţ, sau un picior;grajdul ar putea lua foc...
De câte ori ai auzit sunând acest presupus telefon?
Şi ce, asta-i acum o cerinţă de bază? Telefonul trebuie să sune celpuţin o dată pe zi, că dacă nu, Compania de Telefoane vine şi ţi-ldesfiinţează? De altfel, aproape tot timpul am fost inconştient.
Îţi forţezi norocul. Îţi forţezi norocul şi o ştii prea bine.
Da. Ştia asta, dar gândul la acel telefon, senzaţia imaginară a receptorului negru de plastic răcoros în mâna sa, clinchetul discului sau unicul sunet păcănitor când va trasa zero ― acestea erau seducţii la care nu putea rezista.
Roti scaunul pe rotile până când îl poziţionă pe direcţia sufrageriei şi apoi se îndreptă într-acolo.
Înăuntru mirosea a mucegai, a neaerisit şi, în mod obscur, a oboseală. Deşi perdelele de la ferestre erau pe jumătate trase, lăsând să
se vadă imaginea superbă a munţilor, camera părea prea întunecată ―
deoarece culorile ei erau mult prea mohorâte, gândi el. Predomina roşul grena, ca şi când cineva ar fi vărsat aici o mare cantitate de sânge înveninat.
Deasupra căminului era o fotografie în culori, înfăţişând portretul unei femei ameninţătoare, cu ochii mici îngropaţi în obrajii umflaţi.