― Ţi-am adus hârtia, Paul! Eşti treaz?
Niciodată... n-o să ajung la timp... Ea o să audă...
Făcu o ultimă poziţionare şi deplasă scaunul pe rotile lângă fereastră
chiar când cheia ei intră în broască.
N-o să meargă... agrafa de păr... şi o să devină bănuitoare.
Dar bucata de metal străină trebuie să fi căzut până la fundul cutiei mecanismului, deoarece cheia ei merse perfect. El stătea în scaun, cu ochii pe jumătate închişi, sperând nebuneşte că a reuşit să poziţioneze scaunul acolo unde fusese înainte (sau cel puţin foarte aproape, aşa încât ea să nu observe diferenţa), sperând că ea o să creadă că
transpiraţia de pe faţă şi tremurul corpului sunt datorate lipsei medicamentelor, sperând, înainte de toate, că n-a lăsat nici o urmă...
În timp ce uşa se deschidea, privi în jos şi văzu că uitându-se cu atâta concentrare după urmele pe care le-a lăsat, ignorase o urmă
scandalos de mare: cutiuţele cu Novril erau încă în poala lui.
35
Ea ţinea două pachete de hârtie, câte unul în fiecare mână şi zâmbea.
― Exact ce ai cerut tu, nu-i aşa? Triad Modern. Am două topuri aici, şi încă două în bucătărie, în cazul că va fi nevoie de ele. Deci, vezi tu...
Se întrerupse brusc, încruntată, uitându-se la el.
― Eşti leoarcă de sudoare... şi eşti roşu ca racul. Ce ai făcut?
Şi deşi această întrebare determina ca mica sa voce interioară să
înceapă iarăşi să se vaiete isteric că a fost prins şi că ar putea foarte bine să recunoască şi să spere în iertarea ei, el reuşi să-i înfrunte privirea bănuitoare cu o expresie obosită şi ironica.
― Ştii foarte bine ce am făcut, spuse el. Am suferit.
Din buzunarul fustei scoase un şerveţel Kleenex şi îi şterse fruntea.
Kleenex-ul deveni ud. Ea îi zâmbi cu acea teribilă şi falsă expresie maternă.
― A fost foarte rău?
― Da. Da, a fost. Acum pot să...
― Ţi-am spus ce se întâmplă când mă, faci să mă înfurii. Trăieşte şi
învaţă, nu se spune aşa? Ei bine, dacă o să trăieşti bănuiesc că o să
înveţi.
― Îmi dai acum pilulele?
― Într-un minut, spuse ea. Ochii ei nu părăsiră nici o secundă faţa lui transpirată, paloarea ei de ceară şi petele roşii înfierbântate din obraji.
― Mai întâi, trebuie să mă asigur că nu mai ai nevoie de nimic altceva. Nimic altceva ce bătrâna şi proasta de Annie Wilkes a uitat, fiindcă nu a ştiut tabieturile pe care le are Domnul Ştie-Tot când scrie o carte. Vreau să mă asigur că nu vrei să mă duc în oraş ca să-ţi cumpăr un casetofon, sau poate o pereche de papuci speciali sau altceva de soiul ăsta. Pentru că dacă tu vrei să fac asta, o să merg. Dorinţa ta e ordin pentru mine. N-o să aştept nici măcar până îţi dau pilulele. O să sar.
imediat în Bătrâna Bessie şi o să plec. Deci ce spui, Domnule Ştie-Tot?
Totu-i în ordine?
― Am tot ce-mi trebuie, spuse el, Annie, te rog...
― Şi nu mai ai de gând să mă faci furioasă?
― Nu. N-o să te mai fac niciodată furioasă.
― Pentru că atunci când mă înfurii nu mai sunt eu însămi.
Privirea ei coborî. Se uita în jos, spre mâinile lui, încleştate peste mostrele de Novril. Privi pentru mult timp.
― Paul? întrebă ea încet. Paul, de ce-ţi ţii mâinile aşa?
El începu să plângă. Plângea din cauza vinovăţiei pe care o simţea şi asta-i făcea să sufere cumplit: în plus, după tot ce această femeie monstruoasă îi făcuse, îi crease şi un sentiment de culpă. Deci plângea de vinovăţie... dar şi din cauza unei oboseli copilăreşti.
Privi în sus la ea, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi îşi jucă ultima carte pe care o mai avea.
― Vreau pilulele mele ― spuse el ― şi vreau plosca. M-am ţinut tot timpul cât ai fost plecată, Annie, dar nu mai pot, şi nu vreau să fac iarăşi pe mine.
Ea zâmbi dulce, radios şi îi îndepărtă părul de pe frunte.
― Dragul de tine. Annie te-a pus la multe chinuri, nu-i aşa? Mult prea multe! Reaua de Annie! Ţi-o aduc imediat.