Misery
Scrisul nu este cauza suferinţei,
el se naşte din suferinţă
MONTAIGNE
1
ÎNTOARCEREA LUI MISERY
de Paul Sheldon
Pentru Annie Wilkes
CAPITOLUL 1
Cu toate că Ian Carmichael nu s-ar fi mutat din Little Dunthorpe nici pentru toate bijuteriile din tezaurul Reginei, trebuia să-şi recunoască sie însuşi că atunci când ploua în Cornwall, ploua mai tare decât oriunde altundeva în Anglia.
În holul de la intrare, agăţat de un cârlig, era un prosop uzat şi, după
ce-şi agăţă haina leoarcă de apă şi îşi descălţă cizmele, îl folosi ca să-şi şteargă părul şaten.
Despre salon, se auzeau vag acordurile liniştitoare ale unei sonate de Chopin, iar el se opri, cu prosopul încă în mână şi ascultă.
Umezeala care i se scurgea acum pe obraji nu era apă de ploaie, ci
lacrimi.
Şi-l aminti pe Geoffrey spunând: Nu trebuie să plângi în faţa ei, bătrâne
― acesta-i singurul lucru pe care nu trebuie niciodată să-l faci!
Bineînţeles, Geoffrey avea dreptate ― dragul, bătrânul de Geoffrey, rar se întâmpla să se înşele ― dar câteodată, când era singur, faptul că Misery scăpase ca prin urechile acului de Doamna cu Coasa, îl obseda şi îi era aproape imposibil să-şi reţină lacrimile. O iubea atât de mult; fără ea ar fi murit. Fără Misery, pur şi simplu viaţa n-ar mai fi avut nici un sens pentru el.
Durerile naşterii duraseră foarte mult şi fuseseră foarte mari, dar nu mai îndelungate şi nici mai dureroase decât ale multor altor doamne pe care ea le văzuse, spusese moaşa. Moaşa începuse să se alarmeze doar după miezul nopţii, o oră după ce Geoffrey plecase călare prin furtuna care se înteţea, ca să încerce să-l aducă pe doctor. Atunci începuse hemoragia.
― Dragul, bătrânul de Geoffrey! Vorbi cu voce tare de data aceasta, în timp ce intra în bucătăria imensă şi cumplit de caldă.
― Aţi spus ceva, tinere domn? îl întrebă doamna Ramage, excentrica dar iubita menajeră a familiei Carmichael, în timp ce ieşi din cămară. Ca de obicei, boneta ei era puţin şui şi mirosea a tutun, despre care ea credea, chiar după atâţia ani, că este un viciu al ei secret.
― Nu intenţionat, doamnă Ramage, spuse Ian.
― După sunetul picurilor care se scurg din haina dumitale, acolo, în holul de la intrare, aproape că v-aţi înecat între acareturi şi casă.
― Aşa e, spuse Ian şi gândi: Dacă Geoffrey s-ar fi întors cu doctorul doar zece minute mai târziu, cred că ea ar fi murit. Acesta era un gând pe care era conştient că trebuie să-l înlăture ― era în acelaşi timp şi fără sens şi groaznic ― dar gândul la viaţa fără Misery era atât de înspăimântător, încât, câteodată, el se strecura în mintea lui, luându-i prin surprindere.
Acum, întrerupând aceste meditaţii sumbre, se auziră ţipetele sănătoase ale unui copil ― fiul lui, treaz şi mai mult decât pregătit pentru masa sa de după-amiază. Foarte vag, auzi sunetele scoase de Annie Wilkes, destoinica doică a lui Thomas, în timp ce-l liniştea şi începea să-i schimbe scutecele.
― Micuţul e în voce azi, observă doamna Ramage. Ian se gândi iarăşi un moment, cu mare mirare, la faptul, că el era tatăl unui băiat, şi apoi soţia lui vorbi din uşă.
― Bună, iubitule!
El privi în sus, se uită la Misery a lui, draga lui. Stătea uşor sprijinită
de uşă. Părul ei castaniu cu misterioasele lui sclipiri roşiatice ca de tăciuni aprinşi, îi cădea pe umeri ca o cascadă. Tenul îi era încă palid, dar
în obrajii ei Ian văzu primele semne de roşeaţă. Ochii ei erau negri şi adânci, iar flacăra lămpii de bucătărie strălucea în amândoi ca nişte diamante mici şi preţioase aşezate pe cea mai întunecată catifea de bijutier.
― Draga mea! strigă el şi fugi spre ea, aşa cum făcuse în acea zi la Liverpool, când fusese aproape sigur că piraţii au răpit-o, aşa cum jurase Jack Wickersham Nebunul că o vor face.
Doamna Ramage îşi aminti brusc că lăsase o treabă neterminată în salon şi îi lăsă singuri ― ea plecă, de altfel, cu un zâmbet care-i lumina faţa. Doamna Ramage, de asemenea, avea momentele ei când nu se putea opri să nu se întrebe cum ar fi fost viaţa dacă Geoffrey şi doctorul ar fi ajuns cu o oră mai târziu în acea noapte întunecată şi furtunoasă de acum două luni, sau dacă transfuzia experimentală, în care tânărul ei stăpân îşi donase cu atâta curaj sângele spre a fi reintrodus în venele secate ale lui Misery, nu ar fi avut rezultate.
"Of, fetiţo", îşi apuse ea grăbindu-se pe hol. "La unele lucruri nici măcar nu te poţi gândi".
Bun sfat, pe care Ian şi-l dăduse sie însuşi. Dar amândoi descoperiseră
că sfaturile bune erau mai uşor de dat decât de primit.
În bucătărie, Ian o strânse pe Misery la piept, simţindu-şi sufletul că
trăieşte şi moare şi apoi învie în mirosul dulce al pielii ei calde.
Îi atinse sânii şi simţi bătăile puternice şi constante ale inimii ei.
― Dacă ai fi murit, aş fi murit o dată cu tine, şopti el.
Ea îşi puse braţele în jurul gâtului lui, aducându-şi astfel sânii tari în mâinile lui.