Stătea pe marginea patului, cu mâinile încleştate una de alta, cu pieptul tresărindu-i rapid.
― Ei bine! ― spuse ea fără să-l privească, fixând doar peretele ― după
asta abia dacă am mai urmărit filmul. Săptămâna care a urmat nu m-am gândit doar câteodată la Omul Rachetă; m-am gândit la el tot timpul.
Cum a putut să iasă de acolo? Nu puteam nici măcar să ghicesc.
Sâmbăta următoare, stăteam în faţa cinematografului încă de la prânz, deşi casa de bilete nu se deschidea decât la unu şi jumătate, iar filmul începea de-abia la două. Dar, Paul... ce s-a întâmplat... n-o să ghiceşti niciodată!
Paul nu zise nimic, dar bănuia. Înţelesese cum îi putea plăcea ei ceea ce el scrisese şi totuşi să nu i se pară corect ― să ştie că nu e bine şi să i-o spună, nu cu sofisticarea literară a unui editor, ci cu certitudinea placidă şi de necontestat a Cititorului Fidel. Înţelesese şi era uimit să-şi dea seama că îi era ruşine de sine însuşi. Scrisese o escrocherie.
― Noul episod începea totdeauna cu sfârşitul ultimului. Au arătat cum maşina coboară panta, au arătat faleza, l-au arătat pe el lovind cu umărul în uşa maşinii, încercând s-o deschidă. Apoi, chiar înainte ca maşina să ajungă la marginea falezei, uşa s-a deschis şi el a căzut pe drum. Maşina a zburat în gol şi toţi din sală aplaudau, fiindcă Omul Rachetă scăpase; dar eu nu aplaudam, Paul. Eu eram furioasă! Am început să urlu: "Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută!"
Annie sări în picioare şi începu să umble foarte repede prin cameră, cu capul în jos, părul căzându-i pe faţă în şuviţe strânse, bătând constant cu o mână făcută pumn în palma celeilalte, cu ochii scăpărându-i.
― Fratele meu a încercat să mă facă să mă opresc şi când nu am vrut, mi-a pus o mâna peste gură ca să mă facă să tac, dar eu l-am muşcat şi am continuat să ţip: "Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută! Sunteţi 'toţi atât de proşti încât să nu vă amintiţi? Aveţi amnezie cu toţii?" Şi fratele meu a spus: "Eşti nebună, Annie", dar eu ştiam că nu sunt. Apoi a venit directorul şi a zis că dacă nu încetez o să trebuiască să
plec şi eu i-am spus: "Te cred că o să plec, pentru că asta a fost o escrocherie mârşavă, asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută!"
Îl privi, iar Paul văzu că ochii ei aveau o expresie ucigaşă.
― El n-a ieşit din maşina aia cockadoodie! A zburat peste margineaprăpastiei şi el era încă înăuntru! Înţelegi asta?
― Da, spuse Paul
― ÎNŢELEGI CHESTIA ASTA?
Se repezi brusc spre el cu acea ferocitate de felină şi, cu toate ca el era sigur că avea de gând să-l rănească cum mai făcuse înainte, probabil pentru că nu putea ajunge la acea păsăruică mârşavă de scenarist care îl
scosese pe Omul Rachetă din Hudsonul vechi înainte ca acesta să se prăbuşească, el nu făcu nici o mişcare ― vedea seminţele instabilităţii ei de acum în fereastra trecutului pe care ea de-abia o deschisese pentru el, dar simţea, de asemenea, un sentiment de uimire. Nedreptatea pe care ea o simţea, în ciuda faptului că era copilărească, era reală, fără putinţă
de tăgadă.
Ea nu-l lovi; apucă gulerul halatului pe care-l purta el şi îl trase până
când feţele lor aproape se atingeau.
― CHIAR AŞA?
― Da, Annie, da.
Îl privi fix cu expresia aceea întunecată şi furioasă şi probabil că a văzut adevărul întipărit pe faţa lui. Fiindcă după câteva clipe îi dădu drumul dispreţuitoare.
El făcu o grimasă de durere, provocată de ciocnirea cu spătarul scaunului, care apoi dispăru.
― Atunci ştii ce este greşit, spuse ea.
― Bănuiesc că da. Cu toate că, să fiu al dracului dacă ştiu cum o să
rezolv problema.
Cealaltă voce reveni brusc. Nu ştiu dacă Dumnezeu te va osândi sau dacă te va salva, Paulie, dar ştiu un lucru: dacă nu găseşti un mod în care s-o readuci la viaţă pe Misery ― o soluţie pe care ea s-o creadă ―
Annie o să te ucidă.
― Atunci fă-o, spuse ea scurt şi ieşi din cameră.
3
Paul privi maşina de scris. Era acolo. N-uri! Niciodată nu realizase cât de multe, n-uri sunt într-un rând dactilografiat.
Credeam că se presupune să tu eşti bun, spuse maşina de scris ―
mintea lui o investise cu o voce batjocoritoare şi totuşi ingenuă: vocea unui pistolar adolescent dintr-un western hollywoodian, un puşti pornit să-şi facă rapid o reputaţie, aici în Pădurea Moartă. Nu eşti chiar atât de bun. Drace, nu. ai putut nici măcar să mulţumeşti o asistentă medicală
nebună şi obeză. Probabil că în accident ţi-ai rupt şi osul SCRIITORICESC... numai că OSUL acela nu se vindecă.
Se lăsa cât de mult putu pe spate şi-şi închise ochii. Ar fi suportat mai uşor refuzul ei pentru ceea ce scrisese, dacă ar fi putut să dea vina pe durere, dar adevărul era că durerea începuse, până la urmă, să
slăbească din intensitate.
Pilulele furate erau puse bine, în siguranţă, între saltea şi pat. Nu luase nici una dintre ele ― gândul că le are puse deoparte ca un fel de asigurare contra lui Annie, îi era de ajuns. Dacă ea şi-ar pune în minte să întoarcă salteaua, le-ar găsi, presupunea el, dar era un risc pe care şi-
l asuma.
De la cearta referitoare la hârtia de scris, între ei doi nu mai apăruseră divergenţe. Primea regulat medicamentele şi le lua. Se întreba dacă ea realizase că el devenise dependent de ele.
Hei, uşurel, Paul, nu crezi că ai început să dramatizezi?