Destul de corect. Când a găsit paraşuta sub scaun, a fost corect. Poatedeloc realist, dar corect.
Câteva veri la rând, mama lui îi trimisese în tabăra de la Malden Community Center. Acolo jucaseră acel joc... stăteau în cerc, iar jocul era cam ca şi serialele Anniei, iar el câştigase aproape de fiecare dată...
Cum se numea jocul?
Vedea cincisprezece sau douăzeci de băieţi şi fetiţe aşezaţi în cerc, într-unul din colţurile umbroase ale terenului de joaca, purtând toţi tricouri cu inscripţia Malden Community Center şi ascultându-i atenţi pe pedagogul care le explica regulile jocului. "Poţi Tu?", numele jocului era
"Poţi Tu?" şi într-adevăr era ca şi serialele cu suspans; jocul pe care-l jucaiatunci era "Poţi. TU? ", Paulie, şi ăsta-i numele jocului acum, nu-i aşa?
Da, presupunea că acela era.
În "Poţi Tu!", pedagogul începea o poveste despre un tip numit Corrigan Neatentul. Neatentul se rătăcise în jungla din America de Sud.
Pe neaşteptate, privind în jur, vede că sunt lei în spatele său... lei în stânga şi în dreapta... şi, Dumnezeule, lei în faţa lui. Corrigan Neatentul este înconjurat de lei care... care încep să se apropie. Este doar ora cinci după-amiază, dar asta nu-i o problemă pentru aceste pisicuţe; în ceea ce-i priveşte pe leii din America de Sud, prostia că cina este la ora opt este doar o poveste de adormit copii.
Pedagogul avea un cronometru, iar mintea adormită a lui Paul Sheldon îl văzu cu mare claritate, cu toate că-i ţinuse greutatea lui de argint în mână acum cel puţin treizeci de ani. Putea să vadă plăcuţele fine de cupru ale numerelor, acul mic din partea de jos care înregistra zecimile de secundă, putea vedea marca gravată cu litere mici: ANNEX.
Pedagogul se uita în jurul cercului şi-l alegea pe unul dintre copii.
"Daniel" spunea el, Poţi Tu? În momentul în care rostea Poţi Tu?, pedagogul pornea cronometrul. Din acel moment Daniel avea exact zece secunde ca să continue povestea. Dacă în timpul acestor zece secunde nu începea să vorbească, atunci trebuia să părăsească cercul. Dar, dacă
îl scăpa pe Neatentul de lei, pedagogul se uita iarăşi în jurul cercului şi punea cealaltă întrebare a jocului, una care-i readucea clar în minte situaţia lui de acum. Această întrebare era. A reuşit?
Regulile acestei părţi a jocului erau exact cele ale Anniei. Realismul nu era necesar. De exemplu, Daniel putea să spună: "Din fericire, Neatentul avea cu el puşca sa Winchester şi multe gloanţe. Deci a împuşcat trei lei, iar ceilalţi au fugit". Într-o situaţie ca aceasta, Daniel reuşea. Primea cronometrul şi continua povestea, terminându-şi segmentul său cu Neatentul cufundat până la brâu în nisip mişcător sau altă situaţie grea şi apoi întreba pe altcineva dacă el sau ea puteau şi ţac! apăsa butonul cronometrului.
Dar zece secunde nu erau lungi şi era uşor să te blochezi... uşor să
trişezi. Următorul puşti putea să spună ceva de genul: "Chiar atunci, o pasăre mare ― un vultur din Anzi, cred ― a coborât în zbor. Neatentul a apucat-o de gât şi s-a salvat din nisipul mişcător".
Când pedagogul întreba A reuşit ea?, tu ridicai mâna dacă socoteai că
da, sau o lăsai jos dacă gândeai că nu. În cazul vulturului din Anzi, puştiul, aproape sigur, ar fi fost invitat să părăsească cercul.
Tu poţi, Paul?
Mda. Aşa supravieţuiesc. Aşa reuşesc să întreţin case şi la New-Yorkşi la Los Angeles şi maşini mai multe decât poţi număra în câteva cimitirede automobile. Deoarece eu pot, şi nu este ceva pentru care să-mi cerscuze, fir-ar al naibii Există o mulţime de tipi pe lumea asta care scriu oproză mai bună decât a mea şi care au o înţelegere mai bună despre cumsunt oamenii în realitate şi despre ce se presupune că înseamnă
umanitate ― drace, ştiu asta. Dar, când pedagogul întreabă, referitor laaceşti tipi, dacă AU REUŞIT?, câteodată doar foarte puţini oameni ridică
mâna. Dar pentru mine o ridică... sau pentru Misery... şi la urma urmeicred că-i tot una. POT eu? Mda. Poţi să fii sigur că pot! Sunt un milion delucruri pe lumea asta pe care nu le pot face. Nu pot să lovesc o mingeovală; nu puteam nici pe vremea când eram la liceu. Nu pot să repar unrobinet stricat. Nu ştiu să merg pe rotile sau să scot un Fa la chitară caresă nu sune ca o găleată cu rahat. Am încercat de două ori meseria de soţ
şi n-am reuşit-o. Dar dacă vreţi să vă captez atenţia, să vă înfricoşez, să
vă implic sau să vă fac să plângeţi sau să râdeţi, da. Eu pot. Pot să vă
dau şi să vă produc senzaţii până când urlaţi. Îndeajuns! Sunt în stare.
EU POT.
Vocea de pistolar a maşinii de scris şopti în visul lui din ce în ce mai adânc.
Ce avem noi aici, prieteni, sunt două lucruri în cantitate mare ―
lăudăroşenie şi spaţiu alb.
Poţi tu?
Da, Da!
A reuşit el?
Nu. A trişat. În romanul COPILUL LUI MISERY doctorul nu a venit.
Poate că voi, ceilalţi, aţi uitat ce s-a întâmplat săptămâna trecută, daridolul de piatră nu uită niciodată. Paul trebuie să părăsească cercul. Mă
scuzaţi, vă rog. Acum trebuie să limpezesc. Acum trebuie să...
5
― ... limpezesc, murmură el şi alunecă spre dreapta. Această mişcare îi trase picioarele puţin într-o parte şi puseul de durere din genunchiul lui zdrobit fu îndeajuns ca să-l trezească. Trecuseră mai puţin de cinci minute. O auzea pe Annie spălând vasele în bucătărie. De obicei, în timp ce-şi îndeplinea treburile în casă, ea cânta. Astăzi, nu fredona; se auzea doar zăngănitul farfuriilor şi fâsâitului jetului de apă. Încă un semn prost. Avem aici un buletin meteorologic special mai ales pentru locuitorii Din Ţinutul Sheldon ― până la ora 5:00 în această seară, se poate declanşa în orice moment un tornado. Repet, în orice moment se poate declanşa un tornado...
Dar era timpul să termine cu prostiile şi să treacă la treabă. Ea o dorea pe Misery înviată din morţi, dar asta trebuia să pară plauzibil. Nu neapărat realistic, doar plauzibil. Dacă putea realiza asta în această
dimineaţă, poate că ar putea evita depresiunea pe care o simţea că este în formare, înainte de a se agrava prea tare.
Paul privi pe fereastră, cu bărbia sprijinită în palmă. Acum era pe deplin treaz, gândind repede şi intens, nefiind însă conştient de acest proces. Primele două sau trei straturi ale minţii sale conştiente, care se ocupau de amănuntele mărunte cum ar fi: ultima dată când se spălase pe cap sau dacă Annie va veni sau nu la timp cu următoarea raţie de medicamente, se părea că s-au îndepărtat cu totul de realitatea înconjurătoare. Acea parte a minţii sale plecase tiptil să ia o pastramă cu orez sau altceva. Primea informaţii de la senzorii de intrare, dar nu făcea nimic cu ele ― nu vedea nimic din ceea ce vedea, nu auzea nimic din ceea ce auzea.
O altă parte a lui analiza furios ideile, îndepărtându-le, încercând să