― Da, conaşule! spuse Colter repede. Dar aceste sunete... conaşule, doar dacă le-aţi auzi!
Răbdător, Geoffrey spuse:
― Despre ce fel de sunete vorbeşti?
Se gândi atunci că Colter o să-i vorbească de sunete care ar putea fi nimic mai mult decât vaietul vântului printre copaci, sunete amplificate de imaginaţia lui, bineînţeles ― sau poate un viezure croindu-şi drum spre Pârâul Little Dunthorpe, care se află în spatele cimitirului. Şi deci nu fu pregătit când Colter şopti cu voce înfricoşată.
― Râcâituri, conaşule! Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo jos şi încearcă să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea celor vii, zău că da!
CAPITOLUL 2
După cincisprezece minute, din nou singur, Geoffrey se apropie de bufetul din sufragerie. Se clătina ca un om care se străduie să meargă pe
puntea unei nave în timpul furtunii. Se simţea ea un om într-o furtună. Ar fi putut crede că febra pe care Dr. Shinebone o prezisese aproape cu bucurie, îl asalta până la urmă şi încă cu răzbunare, dar «u febra era cea care, simultan, adusese trandafiri sălbatici, roşii în obrajii săi, iar fruntea i-o făcuse de culoarea cerii, nu era febra cea care-i făcea mâinile să
tremure atât de tare încât era cât pe-aici să scape garafa cu coniac atunci când o scosese din bufet.
Dacă exista vreo şansă ― cea mai mică şansă ― ca monstruoasa idee pe care Colter i-o strecurase în minte să fie adevărată, atunci nu avea dreptul să-şi piardă timpul aici. Dar simţea că dacă nu o să bea ceva se va prăbuşi leşinat pe podea.
Geoffrey Alliburton făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată în viaţa lui; ceva ce nu va mai face niciodată. Ridică garafa şi bău din ea.
Apoi se dădu cu un pas înapoi şi şopti:
― Ne lămurim noi de chestia asta. Ne lămurim noi de chestia asta, pe Dumnezeu! Şi dacă mă hotărăsc să merg înainte cu escapada asta nebunească doar ca să descopăr la urma urmei că totul a fost doar închipuirea unui gropar, o să atârn loburile urechilor nenorocitului de Colter la lanţul ceasului, oricât de mult ar fi iubit-o el pe Misery!
CAPITOLUL 3
Luă şareta, mergând sub un cer macabru, nu foarte întunecat, luminat de o lună care se ascundea tot timpul în spatele unor pânze de nori care treceau cu mare repeziciune. Făcuse o pauză doar ca să-şi arunce pe el primul lucru care-i căzuse în mână din dulapul din hol ― această haină se dovedi a fi un frac maro-închis. Cozile fracului fluturau în spatele lui în timp ce el biciuia pe Mary să meargă mai repede. Iepei bătrâne nu îi plăcea deloc viteza la care era supusă; iar Geoffrey nu-i plăcea durerea care se accentua în umăr şi coaste... dar nici una dintre suferinţe nu putea fi alinată.
Râcăituri, conaşule? Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo jos şi încearcă
să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea celor vii!
Doar această afirmaţie nu l-ar fi adus într-o asemenea stare de teroare
― dar îşi reamintise cum se întorsese la Calthorpe Manor în ziua următoare morţii lui Misery. El şi Ian se uitaseră unul la altul, iar lan încercase să zâmbească, deşi ochii îi străluceau de lacrimi.
― Mi-ar fi cumva mai uşor, spusese Ian, dacă ea ar arăta... ar arăta mai moartă. Ştiu că asta sună...
― Prostii, spusese Geoffrey, încercând să zâmbească. Fără îndoială că
antreprenorul de pompe funebre şi-a dat toată silinţa şi...
― Antreprenorul! ţipase Ian, iar Geoffrey înţelese pentru prima dată că
prietenul său se află la graniţa nebuniei. Antreprenorul! Vampirul! N-am apelat la nici un antreprenor şi n-o să las pe nici un antreprenor să o sulemenească pe draga mea şi s-o picteze ca pe o păpuşă!
― Ian! Dragul meu! Nu trebuie ― Geoffrey avusese intenţia să-l bată pe Ian pe umăr, dar sfârşise prin a-l îmbrăţişa. Cei doi bărbaţi plânseseră
unul în braţele celuilalt ca nişte copii obosiţi, în timp ce, într-o altă cameră, copilul lui Misery, un băiat acum în vârstă de o zi şi încă nebotezat, se trezise şi începuse să plângă. Doamna Ramage, a cărui inimă blândă era frântă, începuse să-i îngâne cu cântec de leagăn cu o voce tremurătoare şi înlăcrimată.
În acea zi, temător pentru sănătatea mintală a lui Ian, fusese mai puţin preocupat de ceea ce spusese Ian, decât de tonul pe care-l folosise ― dar acum, în timp ce o biciuia mai intens pe Mary spre Little Dunthorpe şi în ciuda durerii acute din coaste, îi reveniră în minte acele cuvinte, torturându-l în lumina celor povestite de Colter: Dacă ar arăta mai moartă.
Dar ar arăta mai moartă, bătrâne...
Şi asta nici măcar nu era tot. Târziu, în acea după-amiază, în timp ce primii săteni începuseră să urce drumul spre Calthorpe ca să-şi exprime condoleanţele Lordului îndoliat, Shinebone se reîntorsese. Arătase obosit, de parcă nu s-ar fi simţit bine; nu că ar fi fost surprinzător La un om care pretindea că a dat mâna cu Wellington ― chiar Ducele de Fier în persoană ―
atunci când el (Shinebone, nu Wellington) fusese băiat. Geoffrey credea că
povestea despre Wellington era probabil o exagerare, dar Bătrânul Shinny, aşa cum îl denumiseră el şi Ian când fuseseră mici, îl tratase pe Geoffrey de bolile copilăriei; iar Shinny, chiar şi atunci, i se păruse a fi un om în vârstă. Acordând circumstanţe pentru ochii unui copil care întotdeauna percep o persoană trecută de douăzeci şi cinci de ani ca fiind bătrână, el socotea că Shinny trebuia să aibă acum în jur de şaptezeci şi cinci de ani.
Era bătrân... ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră foarte agitate şi grele... şi nu putea un om bătrân, obosit, să facă o greşală?
O greşeală teribilă, de neimaginat?
Acest gând, mai mult decât toate celelalte, îl scosese afară în noaptea rece şi vântoasă, sub o lună care tremura incert în spatele norilor.
Ar fi putut el să facă o asemenea greşeală? O parte din el, una fricoasă; o parte laşă a sa, care mai degrabă ar fi riscat s-o piardă pe Misery pentru totdeauna, decât să analizeze rezultatele unei asemenea greşeli, nega această posibilitate. Dar când Shinny intrase...
Geoffrey stătea lângă Ian, care-şi amintea sacadat, aproape incoerent,
cum ei doi o salvaseră pe Misery din carcerele subterane ale palatului acelui nebun viconte francez Leroux; cum scăpaseră ei într-o căruţă
încărcată cu fân şi cum Misery distrăsese atenţia unuia dintre paznicii vicontelui, într-un moment critic, prin faptul că-şi scosese din fân un picior superb, gol şi îl fluturase delicat. Geoffrey îşi depăna propriile amintiri ale aventurilor, pe deplin copleşit, pe atunci, de mâhnire, iar acum înjura acea mâhnire, deoarece pentru el (şi, de asemenea, presupunea, şi pentru Ian), Shinny de-abia dacă fusese acolo.
Îi păruse oare Shinny ciudat de distant, în mod straniu preocupat?
Fusese doar oboseală sau încă ceva pe deasupra... o bănuială...?