din noaptea de sâmbătă. O parte a minţii sale trebuia să fi avut acest gând îngrozitor şi să-l fi suprimat, pentru că nu mai avu nevoie de nici o explicaţie. Numai numele nefericitei Domnişoare Charlotte Evelyn-Hyde, din Storping-on-Firkill, satul care se afla la vest de Little Dunthorpe, fu suficient s-o facă să ţipe sfâşietor.
― Oh, Sfinte Sisoie! O, bunule Dumnezeu! a fost îngropată de vie? A fost îngropată de vie? A fost draga mea Misery îngropată de vie?
Iar acum, înainte ca Geoffrey să poată să înceapă să răspundă, fu rândul zdravenei doamne Ramage să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată
şi nu va mai face vreodată: leşină pe loc.
CAPITOLUL 5
Geoffrey nu avea timp să caute săruri pentru mirosit. Se îndoia că un bătrân soldat, atât de rezistent precum era doamna Ramage, avea aşa ceva prin acasă. Dar sub chiuvetă găsi o cârpă care mirosea vag a amoniac. Nu o trecu doar pe sub nasul ei, ci o presă puţin peste faţa ei.
Posibilitatea pe care Colter o sugerase, oricât de mică, era prea hidoasă
ca să merite prea multă consideraţie.
Ea se zbătu, strigă şi-şi deschise ochii. Pentru un moment se uită la el cu uimire înceţoşată, neînţelegătoare. Apoi se ridică.
― Nu, spuse ea. Nu, domnule Geoffrey, spune că nu te-ai referit la asta, spune-mi că nu-i adevărat...
― Nu ştiu dacă-i adevărat sau nu, spuse el. Dar trebuie să ne convingem imediat. Imediat, doamnă Ramage. Nu pot să scap de unul singur, dacă asta trebuie să fac... Ea îl privea fix cu ochii plini de oroare, cu mâinile apăsate atât de tare peste gură, încât unghiile i se albiseră. Poţi să mă ajuţi dacă am nevoie de ajutor? Nu pot să apelez la nimeni altcineva.
― Lordul Meu, spuse ea ameţită. Lordul Meu, domnul Ian...
― Nu trebuie să ştie nimic despre asta, până când nu ştim noi mai multe! spuse el. Dacă Dumnezeu este bun, n-o să afle niciodată. Nu dorea să dea speranţei aproape de neînchipuit care începuse să se nască în mintea lui, o speranţă care i se părea aproape la fel de monstruoasă ca şi spaimele sale. Dacă Dumnezeu era foarte bun, o să afle despre lucrurile din această noapte... atunci când soţia lui şi singura lui dragoste îi va fi redată; reîntoarcerea ei din morţi va fi aproape tot atât de miraculoasă ca şi cea a lui Lazarus.
― O, asta-i teribil... teribil! spuse ea cu o voce slabă, tremurătoare.
Ţinându-se, de masă, reuşi să se ridice în picioare. Stătu aşa, clătinându-se, cu şuviţe scurte de păr atârnând în jurul feţei, printre dantelele bonetei.
― Ţi-ai revenit îndeajuns? întrebă el mult mai blând. Dacă nu, atunci trebuie să mă descurc singur.
Ea inspiră o gură mare de aer apoi îl dădu afară cu putere. Ameţeala încetă. Se întoarse şi se îndreptă spre cămară.
― În magazie, în spate, e o pereche de sape, spuse ea. De asemenea şi un târnăcop. Pune-le în şareta ta. În cămară am o jumătate de sticlă de gin.
Stă acolo neatinsă de când Bill a murit acum cinci ani, în noaptea de Lamman. O să trag o duşcă şi apoi vin cu dumneata, domnule Geoffrey.
― Eşti o femeie curajoasă, doamnă Ramage. Grăbeşte-te.
― Da, da, nu-ţi fie frică, spuse ea şi apucă sticla de gin cu o mână care tremura doar uşor. ― Pe sticlă nu era praf ― nici măcar cămara nu era la adăpost de neobosita cârpă de praf a doamnei Ramage ― dar eticheta pe care scria CLOUGH & POOR BOOZIERS era îngălbenită.
― Grăbeşte-te şi dumneata.
Întotdeauna urâse băuturile spirtoase, iar stomacul său dorea să dea afară ginul cu mirosul lui neplăcut de ienupăr şi gust uleios. Se sili să-l reţină. În seara aceasta avea nevoie de el.
CAPITOLUL 6
Sub norii care încă alergau către est, umbre negre pe cerul negru şi o lună care apunea spre orizont, şareta se grăbea spre cimitir. Acum conducea doamna Ramage, pocnind din bici deasupra uluitei Mary, care le-ar fi spus, dacă iepele ar fi putut vorbi, că ce făceau ei era cu totul în neregulă ― ea ar fi trebuit, la ora asta din noapte, să moţăie în staulul ei călduţ. Sapele şi târnăcopul zăngăneau înfiorător lovindu-se între ele, iar doamna Ramage gândi că oricine i-ar vedea ar trage o spaimă pe cinste ―
probabil că arătau ca o pereche de profanatori de morminte din cărţile domnului Dickens... sau poate ca un profanator de morminte care stătea într-o şaretă condusă de o fantomă. Pentru că ea era îmbrăcată numai în alb ― nu-şi permisese nici măcar răgazul de a-şi pune un capot. Cămaşa de noapte îi flutura în jurul gleznelor robuste, pline de varice, iar panglicile bonetei se învolburau nebuneşte în urma ei.
Ajunseseră lângă biserică. O întoarse pe Mary pe strada de lângă
biserică, tremurând la auzul sunetului macabru scos de vânt în burlane.
Pentru un moment se întrebă de ce oare un locaş aşa de sfânt ca o biserică
părea aşa de înfricoşător după căderea întunericului, apoi realiză că nu era biserica... era scopul acţiunii lor.
Primul ei gând când se trezise din leşin fusese acela că Lordul ar trebui să-i ajute ― nu fusese el tot timpul acolo, la bine şi la rău, fără ca niciodată să se clintească? O secundă mai târziu realizase cât de nebunească fusese acea idee. În această privinţă nu atârna în balanţă
curajul Lordului, ci chiar sănătatea lui mintală.
Mi avusese nevoie ca domnul Geoffrey să-i spună asta; simplul fapt că-şi amintea de Domnişoara- Evelyn-Hyde o făcuse să realizeze acest lucru.
Îşi dădu seama că nici domnul Geoffrey şi nici Lordul nu fuseseră în Little Dunthorpe când acel fapt se întâmplase. Se petrecuse acum aproape jumătate de an, în primăvară. Misery intrase în vara rozalie a sarcinii sale, greţurile din fiecare dimineaţă dispăruseră, creşterea bruscă a burţii şi disconfortul provocat de aceasta încă nu se produseseră şi îi trimisese voioasă pe cei doi bărbaţi pentru o săptămână la Oak Hall în Doncaster, unde să vâneze raţe sălbatice, să joace cărţi şi footbal şi Dumnezeu ştie ce alte nebunii bărbăteşti să mai facă. Lordul nu era prea hotărât să meargă, dar Misery îl asigurase că totul o să fie bine şi aproape că-l împinsese afară pe uşă. Că Misery nu va păţi nimic rău, doamna Ramage era sigură.
Dar de fiecare dată când Lordul şi domnul Geoffrey plecau în Doncaster, ea se întreba dacă nu cumva unul dintre ei ― sau poate amândoi ― o să se întoarcă în spatele unui furgon, cu picioarele înainte.
Oak Hall era domeniul moştenit de Albert Fossington, un coleg de şcoală al lui Geoffrey şi Ian. Doamna Ramage credea pe bună dreptate că
Bertie Fossington era nebun. În urmă cu aproape trei ani îşi mâncase poneyul favorit pentru polo după ce acesta îşi rupsese cele două picioare din faţă şi trebuise omorât. Fusese un gest de afecţiune, spusese el. "L-am învăţat de la fuzzy-wuzzies din Capetown" spusese el. "Griquas. Minunaţi tipi. Îşi pun beţe şi alte lucruri în gură, hm? Unii dintre ei arată de parcă
ar putea căra toate cele douăsprezece volume ale Hărţilor Regale de Navigaţie atârnate de buza de jos, ha-ha! M-au învăţat că fiecare bărbat trebuie să mănânce ceea ce iubeşte. Destul de poetic, chiar dacă spus sub formă destul de sinistră, nu-i aşa?"
În ciuda acestui comportament bizar, domnul Geoffrey şi Lordul păstrau o mare afecţiune pentru Bertie (Mă întreb dacă asta înseamnă că o să trebuiască să-l mănânce când o să moară?, reflectase doamna Ramage după una dintre vizitele lui Bertie, în timpul căreia încercase să joace crichet cu ajutorul uneia dintre pisicile casei, aproape pulverizând capul bietei creaturi), iar primăvara trecută îşi petrecuseră aproape zece zile la Oak Hali.
Nu trecuse mai mult de o zi sau două după plecarea lor, când domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde a fost găsită moartă pe peluza din spatele casei ei, Golfuleţul Mestecenilor. Lângă una dintre mâinile întinse era un buchet de flori de-abia culese. Doctorul satului era un om pe nume Billford ― un om capabil, fără nici o îndoială. Totuşi, el l-a chemat pe bătrânul Dr. Shinebone ca să-i ceară părerea. Billford diagnosticase maladia fatală drept un infarct, deşi fata era foarte tânără ― doar de optsprezece ani ― şi părea să fi fost foarte sănătoasă. Billford fusese nedumerit.