― Da, răspunse ea absentă, ca şi cum ar fi fost o concluzie ştiută
dinainte ― iar Paul presupuse că aşa era. Este corect şi e bună.
Pasionantă. Dar, îţi dă şi fiori! Nu seamănă cu nici una dintre celelalte cărţi Misery. Săraca femeie care şi-a răzuit vârfurile degetelor. Scutură
din cap şi repetă: ― Nu seamănă cu nici una dintre celelalte cărţi Misery.
Omul care a scris aceste pagini se afla într-o stare de spirit destul demacabră, draga mea, gândi Paul.
― Să continuu? întrebă el.
― Te ucid dacă nu! răspunse ea, zâmbind puţin.
Paul nu-i întoarse zâmbetul. Această declaraţie, care altă dată i s-ar fi părut că face parte din aceeaşi categorie cu: Arătaţi aşa de bine încât
te-aş mânca, acum nu mai părea deloc banală.
Totuşi, ceva din atitudinea ei pe care o afişa stând în cadrul uşii, îl fascina. Era ca şi cum ea ar fi fost puţin speriată şi nu îndrăznea să se apropie ― ca şi cum ar fi crezut că ceva din el ar putea s-o ardă. Nu subiectul înmormântării premature determinase acest lucru, iar el era destul de înţelept ca să-şi dea seama de asta. Nu ― era diferenţa dintre prima lui încercare şi aceasta. Prima avea tot atâta vervă ca şi compunerea despre "Cum mi-am petrecut Vacanţa de Vară"; a unui elev de clasa a opta. Aceasta era diferită. Furnalul mergea la capacitatea maximă. O, nu pentru că scrisese el deosebit de bine ― povestirea era fierbinte, dar personajele erau mai stereotipe şi mai previzibile ca niciodată ― dar de această dată fusese în stare să genereze ceva forţă; de această dată dintre rânduri se degaja căldură.
Gândi amuzat: Ea a simţit căldura. Cred că se teme să nu se apropie prea tare pentru că aş putea s-o ard.
― Ei bine ― spuse el blajin ― nu o să trebuiască să mă ucizi, Annie.
Vreau să continui. Deci, de ce să nu trec la treabă?
― În ordine, spuse ea.
Îi aduse paginile, le puse pe placă şi se retrase repede.
― Ţi-ar plăcea s-o citeşti pe măsură ce-o scriu? întrebă el. Annie zâmbi
― Da! Ar fi aproape ca serialele acelea de pe vremea când eram puştoaică!
― Hm, nu-ţi pot promite un element de suspans la fiecare sfârşit de capitol, spuse el. Pur şi simplu nu se poate.
― Pentru mine aşa va fi, spuse ea cu pasiune. O să vreau să ştiu ce o să se întâmple în Capitolul 18 chiar dacă 17 se termină cu Misery, Ian şi Geoffrey stând în fotolii pe terasă şi citind ziarele. Deja ard de nerăbdare să ştiu ce se va întâmpla în continuare. Nu-mi spune! adăugă ea tăios, ca şi cum Paul s-ar fi oferit să-i povestească.
― Ei bine, de obicei nu-mi prezint lucrarea până când nu am terminat definitiv, spuse el şi apoi îi zâmbi. Dar, pentru că este o situaţie specială, o să fiu bucuros să-ţi dau să citeşti capitol după capitol. ― Şi aşa au început cele o mie şi una de nopţi ale lui Paul Sheldon, gândi el. ―
Dar mă întreb dacă vrei să faci ceva pentru mine?
― Ce?
― Să completezi n-urile astea nenorocite, spuse el.
Ea îi zâmbi radios.
― Va fi o adevărată onoare. Acum o să te las singur.
Se duse la uşă, ezită, şi se întoarse cu faţa. Apoi, cu o timiditate profundă şi aproape dureroasă, îi oferi singura sugestie editorială pe care ea a făcut-o vreodată.
― Poate că a fost o albină.
El îşi coborâse deja privirea la foaia de hârtie din maşina de scris; caută gaura. Înainte de a înceta lucrul, dorea s-o aducă pe Misery în
casa doamnei Ramage, şi se uita la Annie cu o nerăbdare ascunsă cu grijă.
― Poftim?
― O albină, spuse ea iar el văzu cum roşeaţa îi cuprinde gâtul şi obrajii. Curând, chiar şi urechile îi ardeau.
― O persoană din douăsprezece este alergică la veninul albinelor. Am văzut multe cazuri din astea înainte... Înainte de a mă retrage din serviciu ca asistentă medicală. Alergia se poate manifesta în multe moduri. Uneori o înţepătură poate să ducă la o stare de comă, care e... e similară cu ceea ce oamenii obişnuiesc să denumească... uh... catalepsie.
Acum se înroşise atât de tare, încât era aproape purpurie.
Paul examină în minte ideea, foarte sumar, apoi o aruncă la gunoi. O
albină ar fi putut fi cauza nefericitei îngropări de viu a domnişoarei Evelin-Hyde; chiar avea sens din moment ce se întâmplase la mijlocul primăverii. În grădină, mai precis. Dar se decisese deja: credibilitatea depindea de faptul că cele două îngropări de viu trebuiau să aibă cumva o legătură, iar Misery decedase în dormitorul ei. Faptul că toamna târziu nu prea era sezonul albinelor nu constituia aici problema. Problema era raritatea acestei reacţii cataleptice. Se gândea că Cititorul Fidel n-o să
înghită eventualitatea că două femei neînrudite, din orăşele învecinate, au fost îngropate de vii doar la şase luni diferenţă, din cauza unei înţepături de albină.
Totuşi nu-i putea spune asta lui Annie, şi nu pentru că s-ar putea s-o agaseze. Nu îi putea spune, deoarece ar răni-o rău şi, în ciuda suferinţei pe care ea i-o provocase, realiză că el nu o poate răni în acest mod. Simţise pe pielea lui ce însemna asta.
Se refugie în cel mai comun eufemism al scriitorilor.
― Are destule posibilităţi ideea. O pun la dospit, Annie, dar am deja în minte nişte idei. S-ar putea să nu se potrivească.
― Oh, ştiu asta ― tu eşti scriitorul, nu eu. Uită că am spus ceva. Îmi pare rău.