― În găleată, în gaură, în urmă. Da.
― Nu sunt o vagaboandă irlandeză de mahala. ― El observă şirul de dinţi de sus ai ei când i se ridicase buza. ― Eu îmi plătesc datoriile. Doar am... de data asta doar am...
Ai uitat, nu-i aşa? Ai uitat, tot aşa cum nu-ţi aminteşti să schimbi foaiacu luna februarie din calendarul ăla nenorocit. Să uiţi să-ţi plăteştiimpozitul trimestrial pe proprietate este mult, mult mai important decât să
uiţi să schimbi pagina din calendar, şi eşti supărată pentru că este pentruprima dată când uiţi ceva atât de important. Problema este că starea ţi seînrăutăţeşte, Annie, nu-i aşa? Un pic mai rău în fiecare zi. Psihoticii seîmpacă cu lumea ― în felul lor ― şi, câteodată, cum cred că bine ştii, ies cufaţa curată dintr-un rahat foarte mare. Dar există o graniţă între psihozacontrolabilă şi cea necontrolabilă. Tu te apropii de această graniţă cufiecare zi ce trece... şi o parte din tine e conştientă de acest fapt.
― Încă nu am avut timp să mă ocup de această chestiune, spuse Annie ursuză. De când te am pe tine aici, am fost mai ocupată decât un tapiţer cu o singură mână.
Lui îi veni o idee ― una chiar foarte bună. Potenţialul ei de dezvoltare era aproape nelimitat.
― Ştiu, spuse el foarte sincer. Îţi datorez viaţa şi am fost un spin în coastă până acum pentru tine. Am în jur de patru sute de dolari în portofel. Vreau să-ţi plăteşti cu ei datoriile.
― Oh, Paul! ― se uită la el nedumerită, dar şi mulţumită. Nu pot să-ţi iau banii...
― Nu sunt ai mei, spuse el. Pe faţa lui se aşternu zâmbetul lui cu numărul unu, denumit: Cine te iubeşte pe tine, baby? Iar în sinea lui gândi: Ceea ce doresc eu, Annie, este ca tu să ai unul dintre aceste lapsusuri atunci când o să am eu acces la unul dintre cuţitele tale şi când o să fiu sigur că mă pot mişca destul de bine ca să-l pot folosi. O să arzi în iad înainte cu zece minute de a şti că eşti moartă.
― Sunt ai tăi. Consideră-i ca un avans, dacă vrei. ― Făcu o pauză şi apoi îşi asumă un risc calculat. ― Dacă tu crezi că eu nu ştiu că aş fi fost mort dacă n-ai fi existat tu, eşti nebună.
― Paul... nu ştiu...
― Vorbesc serios. ― Îşi lăsă zâmbetul să se transforme într-o expresie de triumfătoare (sau cel puţin aşa spera el ― te rog, Doamne, să fie triumfătoare) sinceritate. ― Ai făcut mai mult decât să-mi salvezi viaţa, ştii bine. Ai salvat două vieţi ― deoarece fără tine, Misery ar zăcea încă în groapă.
Acum, îl privea radioasă, iar hârtia din mână o uitase.
― Şi mi-ai arătat cât de proaste îmi erau obiceiurile, m-ai repus iarăşi pe calea dreaptă. Pentru asta îţi datorez mult mai mult decât patru sute de dolari. Şi dacă n-o să accepţi aceşti bani, o să mă faci să mă simt prost.
― Ei bine, eu... În ordine. Eu... Îţi mulţumesc.
― Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Pot să văd hârtia aia?
Ea i-o întinse fără să protesteze. Conţinea o înştiinţare că a întârziat să-şi plătească impozitele. Sechestrul era aproape doar o formalitate. O
parcurse repede şi apoi i-o înapoie.
― Ai bani la bancă?
Ochii ei îi ocoliră privirea.
― Am ceva puşi deoparte, dar nu la bancă. Nu am încredere în bănci.
― Aici spune că nu pot executa sechestrul pe casă decât dacă
impozitele rămân neplătite până pe data de 25 martie. Ce zi este azi?
Ea privi încruntându-se spre calendar.
― Dumnezeule! N-arată corect data.
Rupse foaia, iar băieţelul pe sania lui dispăru ― Paul privi aceasta cu o uşoară undă absurdă de regret. Luna martie era ilustrată de un pârâu cu apă argintie, rostogolindu-se învolburat între malurile acoperite de zăpadă.
Ea privi pentru un moment calendarul ca o mioapă şi apoi rosti:
― Astăzi este 25 martie.
Hristoase, atât de târziu, aşa de târziu, gândi el.
― Bineînţeles ― de aceea a venit el aici. El nu ţi-a spus că AU PUS
sechestru pe casă, Annie ― el ţi-a spus că ei o să trebuiască să facă astadacă nu plăteşti până când se închid ghişeele municipalităţii în searaasta. Tipul îţi făcea de fapt un hatâr. Dar dacă plăteşti aceşti cinci sute şase dolari înainte...
― Şi şaptesprezece cenţi, adăugă ea fioros. Nu uita de cei şaptesprezece cenţi cockadoodie.
― Bine, bine, şi şaptesprezece cenţi. Dacă-i plăteşti înainte să se închidă ghişeele municipalităţii în această seară, n-o să mai fie nici un sechestru. Dacă oamenii din oraş chiar gândesc despre tine aşa cum ai spus tu, Annie...
― Mă urăsc! Toţi sunt împotriva mea, Paul!
― ... atunci unul din modurile în care o să încerce să te atace este prin impozitele tale. Să zbieri "sechestru" la cineva care a omis doar un singur impozit trimestrial pe proprietate e destul de straniu. Miroase. Ei bine ― pute. Dacă nu ţi-ai plăti câteva impozite trimestriale, ei ar putea să-ţi ia casa s-o vândă la licitaţie. E o tâmpenie, dar bănuiesc că, teoretic, ar fi legal.
Ea râse; un sunet aspru, lătrat.
― Lasă-i să încerce! I-aş găuri pe câţiva dintre ei! Atâta pot să-ţi spun. Da, domnule. Da domle Bob!
― Până la urmă or să te găurească ei pe tine, spuse el încet. Dar nu asta-i problema.
― Dar atunci, care este?
― Annie, probabil că sunt oameni în Sidewinder care nu şi-au plătit taxele de doi sau trei ani. Nimeni nu le ia casele sau le scoate mobila la licitaţie. Cel mai rău lucru care li se întâmplă unor astfel de oameni, în majoritatea cazurilor, este că li se taie apa potabilă. Să-i luăm acum pe Roydman-i. ― O privi cu viclenie. ― Crezi că ei îşi plătesc impozitele la timp?