Pe când cei doi reapărură, pe fruntea lui se formaseră broboane de sudoare. Acum, Annie ţinea hârtia în mână. Îl urmărea pe domnul Rancho Grande, ameninţându-l cu degetul, iar din gură ieşindu-i acele baloane goale ca de caricaturi. Domnul Rancho Grande nu se întorcea s-o privească. Faţa lui nu exprima nimic. Doar buzele pe care le ţinea aşa de strânse încât aproape dispăruseră, lăsau să se bănuiască o emoţie interioară. Mânie? Poate. Dezgust? Da. Asta era poate mai aproape de adevăr.
Şi tu crezi că-i nebună. Tu şi cu partenerii tăi de poker ― care probabilţin sub control tot acest orăşel ― aţi jucat o mână pe miză mică saualtceva, care să hotărască cine se va ocupa de acest detaliu căcăcios.
Nimănui nu-i place să aducă veşti proaste nebunilor. Dar, oh, domnuleRancho Grande! Dacă ai şti cât de nebună este ea cu adevărat, nu cred că
ai îndrăzni să-i întorci spatele în acest fel!
Omul se urcă în Bel Air. Închise uşa. Acum ea stătea lângă maşină, agitându-şi degetul spre geamul închis şi iarăşi Paul îi auzi vag vocea:
― ... crezi că eşti a-a-aş-a-a de deeşteept!
Bel Air-ul începu să ruleze încet cu spatele pe alee. Domnul Rancho Grande, în mod ostentativ, nu se uita la Annie, ai cărei dinţi erau dezgoliţi.
Se auzi şi mai tare.
― Te crezi o roată atât de mare!
Pe neaşteptate, ea lovi bara din faţă a maşinii domnului Rancho Grande, o lovi destul de tare, încât bucăţi mari de zăpadă întărită să
cadă de sub aripile roţilor. Bătrânul tip se uită peste umărul drept conducând maşina pe alee. Acum privi spre Annie, clintit din neutralitatea pe care o menţinuse cu atâta grijă de-a lungul vizitei.
― Ei bine, să-ţi spun ceva, tu, pasăre mârşavă! CĂŢELUŞII SE CACĂ
PE ROŢILE MARI! Ce crezi despre asta? Hm?
Orice ar fi crezut despre asta, domnul Rancho Grande nu avea de gând să-i dea lui Annie satisfacţia de a afla ― acea expresie neutră se aşternu iarăşi pe faţa lui ca şi vizorul unei armuri. Ieşi din raza vizuală a lui Paul.
Ea rămase acolo pentru un moment, cu mâinile în şold, apoi se îndreptă înapoi spre casă. Paul auzi uşa de la bucătărie deschizându-se şi apoi trântindu-se cu putere.
Ei bine, el a plecat, gândi Paul. Domnul Rancho Grande a plecat, dar eu sunt aici. O da, eu sunt aici.
9
Dar de această dată ea nu-şi revărsă mânia asupra lui.
Veni în cameră, cu haina pe ea, dar cu fermoarul desfăcut, începu să
umble agitată încoace şi încolo, fără nici măcar să-i arunce o privire.
Ţinea încă în mână foaia de hârtie, iar din când în când şi-o agita în faţa nasului ca şi când s-ar fi autopedepsit.
― O creştere de zece la sută a taxelor, spune el! Pentru datorii neplătite, spune el! Drept de sechestru! Avocaţi! Plăţile trimestriale, spune el! Întârziate! Cockadoodic! Coca! Caca-cuchie-PUCHI!
El mormăi ceva în cârpă, dar ea nu privi în jur. Parcă era singură în cameră. Mergea încoace şi încolo, din ce în ce mai repede, tăind aerul cu corpul ei solid! El se tot gândea că ea va rupe hârtia în bucăţele, dar se părea că nu îndrăznea să facă aşa ceva.
― Cinci sute şase dolari! strigă ea, fluturând de data aceasta hârtia pe sub nasul lui. Absentă, îi trase cârpa din gură şi-o aruncă pe podea.
El îşi lăsă capul să atârne într-o parte, tuşind uscat. Îşi simţea braţele ca şi cum i s-ar fi dizlocat lent din articulaţii.
― Cinci sute şase dolari şi şaptesprezece cenţi! Ei ştiu că eu nu vreau să vină nimeni aici! Le-am spus, nu-i aşa? Şi uită-te! Uită-te!
El tuşi iarăşi sec, scoţând un grohăit disperat.
― Dacă o să vomiţi, cred că o să stai în mizeria aia. Se pare că eu am alte treburi de făcut. Ăla a spus ceva despre un sechestru pe casa mea.
Ce-nseamnă asta?
― Cătuşele... bolborosi el.
― Da, da, spuse ea nervoasă. Câteodată eşti atât de copil.
Scoase cheia din buzunarul cămăşii, îl împinse mai spre stânga aşa încât nasul îi era lipit de aşternuturi. El ţipă, dar ea îl ignoră. Se auzi un cîine, apoi un zăngănit, apoi mâinile i se eliberară. Se ridică gâfâind, apoi se lăsă încet să cadă iarăşi pe perne, având grijă să-şi întindă în acest timp picioarele. În jurul încheieturilor mâinilor se formaseră cercuri albe.
În timp ce le privea începură să se înroşească.
Annie îndesă absentă cătuşele în buzunarul de la cămaşă, ca şi când aceste obiecte specifice poliţiştilor erau cel mai obişnuit lucru într-o casă, ca şerveţelele Kleenex sau umeraşele.
― Ce este un sechestru? întrebă ea iarăşi. Asta înseamnă că acum casa mea le aparţine? Asta înseamnă?
― Nu, spuse el. Înseamnă că tu... Îşi drese glasul şi simţi iarăşi gustul cârpei îmbibate cu soluţie de curăţat mobila. Pieptul îi tresăltă şi tuşi sec din nou. Ea nu remarcă asta; pur şi simplu stătea acolo nerăbdătoare aşteptând ca el să poată vorbi. După un timp reuşi: Asta înseamnă doar că nu poţi s-o vinzi.
― Doar? Doar? Ai o idee foarte caraghioasă despre doar, domnule Paul Sheldon. Dar presupun că necazurile unei biete văduve ca mine nu
i se par prea importante unui bogat Domn Ştie-Tot ca tine.
― Din contră. Mă gândesc la necazurile tale ca la problemele mele, Annie. Mă refeream doar la faptul că un sechestru nu înseamnă mare lucru pe lângă ce ţi-ar putea face dacă ai intra serios în întârziere. Eşti în mare întârziere?
― Întârziere. Asta înseamnă în găleată, nu-i aşa?