― Gunoaiele alea albe? aproape ţipă ea. Ha!
― Eu cred că vor să te prindă cu ceva, Annie.
De fapt, el era convins de asta.
― N-o să mă duc! O să stau aici ca să-i înfrunt! O să stau aici şi o să-i scuip în ochi!
― Poţi să faci rost de o sută şase dolari, în completare la cei patru sute din portofelul meu?
― Da.
Ea începuse să arate mai uşurată.
― Foarte bine, spuse el. Atunci îţi sugerez să le plăteşti azi taxele nenorocite. Şi, în timp ce tu eşti plecată, o să văd ce pot să fac cu afurisitele alea de semne de pe raza uşii. Iar când o să termin cu ele o să
văd dacă pot să fac ceva în legătură cu plecarea mea dracului de aici,Annie. M-a cam obosit ospitalitatea ta.
Reuşi să-i zâmbească.
― Cred că trebuie să fie cel puţin şaptesprezece cenţi acolo în sertarul noptierei, spuse el.
10
Annie Wilkes avea propriul set de reguli de interior; în felul ei era ciudat de formalistă. Îl făcuse să bea apă dintr-o găleată folosită la spălat pe jos; îi reţinuse medicamentele până când el ajunsese la agonie; îl obligase să-şi ardă singurul exemplar al noului său roman; îi pusese cătuşe la mâini şi îi îndesase în gură o cârpă îmbibată cu soluţie de lustruit mobila; dar ea nu ar fi luat banii din portofelul lui. Îl aduse; acelaşi vechi şi zgâriat Lord Buxton, pe care-l avea încă din colegiu, şi îl puse în mâinile lui.
Toate actele de identitate dispăruseră. În legătură cu acelea ea nu avusese scrupule. N-o întrebă despre ele. I se părea mai înţelept aşa.
Actele de identitate nu mai erau, dar banii, da, bancnotele ―
majoritatea de cincizeci ― scorţoase şi noi. Cu o claritate care era surprinzătoare şi cumva de rău augur, se văzu pe sine aducând Camaro-ul în faţa ghişeului Băncii Boulder cu o zi înainte de a termina Maşini de
Lux, dând cecul de patru sute cincizeci de dolari şi primind în schimb banii gheaţă (probabil că şi băieţii din atelier fuseseră atunci în vacantă?
― se gândea că aproape sigur că da). Omul care făcuse acel lucru fusese liber şi sănătos, se simţea bine şi nu avusese destulă minte ca să apre-cieze toate acele lucruri. Acel om o privise pe casieră cu ochii vii, interesaţi ― înaltă, blondă, purtând o rochie purpurie care parcă-i mângâia formele ca mâinile unui iubit. Iar ea îi întorsese privirea. Ce ar gândi ea, se întrebă el, despre acel om, aşa cum arăta el acum: cu douăzeci de kilograme mai slab şi zece ani mai în vârstă, cu picioarele ca o pereche de orori încovoiate?
― Paul?
Îşi ridică privirile spre ea, ţinând banii într-o mână. Cu toţii, erau patru sute douăzeci de dolari.
― Da?
Ea îl privea cu acea expresie deconcertantă, plină de dragoste maternă şi de gingăşie ― deconcertantă pentru că sub ea se întrevedea acel neant solid.
― Plângi, Paul?
Îşi şterse obrazul cu mâna liberă şi, da, întâlni acolo umezeală.
Zâmbi şi-i întinse banii.
― Puţin. Mă gândeam cât de bună ai fost cu mine. Oh, presupun că o mulţime de oameni n-ar înţelege... dar eu cred că ştiu.
Având şi ea ochii umezi, se aplecă şi îi atinse uşor buzele. El mirosi ceva în respiraţia ei, ceva venind din camerele întunecate şi înăcrite din interiorul ei, ceva ce mirosea a peşte mort. Era ceva de o mie de ori mai rău decât gustul şi mirosul cârpei de praf. Îi readucea aminte de respiraţia ei neplăcută,
(!respiră, fir'ar să fie, RESPIRA!)
suflând în jos în gâtul lui ca un vânt murdar din iad. Stomacul i se strânse, dar el îi zâmbi.
― Te iubesc, dragă, spuse ea.
― Te rog, mă pui în scaun înainte să pleci? Vreau să scriu.
― Bineînţeles. ― Îl îmbrăţişă. ― Bineînţeles, dragul meu.
11
Dovezile ei de afecţiune nu merseseră până într-acolo încât să lase uşa dormitorului descuiată, dar acest lucru nu constituia o problemă. De această dată, el nu mai era aproape înnebunit de durere sau cuprins de remuşcări. Strânsese patru dintre agrafele ei de păr, la fel de asiduu precum o veveriţă strânge nuci pentru iarnă, şi le ascunsese sub saltea laolaltă cu pilulele.
Când fu sigur că ea într-adevăr plecase şi că nu stă la pândă să vadă
dacă el are de gând "să se ţină de nebunii" (un alt wilkesism pentru lexiconul său în devenire), deplasă scaunul până la pat, luă agrafele, împreună cu carafa cu apă şi cutia cu kleenexuri de pe noptieră. Nu era dificil să manevreze scaunul, cu Royalul aşezat pe placă ― braţele lui deveniseră mult mai puternice. Annie Wilkes s-ar putea să fie foarte surprinsă dacă ar afla cât de puternice erau acum ― iar el spera sincer că, într-o bună zi, cât de curând, ea va fi uimită.
Royalul era o maşină de scris de tot rahatul, dar ca obiect pentru antrenament era foarte bună. El începuse s-o ridice şi s-o pună înapoi pe placă de fiecare dată când se afla în scaun iar Annie nu era în cameră.
La început reuşise doar s-o ridice cam o palmă de pe placă, de cinci sau şase ori. Acum putea să facă optsprezece sau douăzeci de ridicări, fără
pauză. Nu era rău, dacă te gândeai că ticăloasa cântăreşte cel puţin douăzeci şi cinci de kilograme.
Meşteri la încuietoare cu una dintre agrafe, ţinând două de rezervă în gură ca o croitoreasă care face tivul la o rochie. Se gândi că bucata de agrafă care se găsea undeva în interiorul mecanismului s-ar putea să-l încurce, dar nu se întâmplă aşa ceva.