aducea înăuntru un televizor alb-negru şi priveau împreună M*A*S*H şi WKRP din Cincinnati. Când acestea se terminau, Paul începea să scrie.
Când termina, deplasa lent scaunul (ar fi putut merge mult mai repede, dar era mult mai bine ca Annie să nu ştie asta) spre pat. Ea auzea, venea înăuntru şi-l ajuta să se bage în pat. Iarăşi alte medicamente. Buum. Se stingea ca o lumină. Iar ziua următoare se desfăşura la fel. Şi următoarea. Şi următoarea.
Acest program atât de simplu, atât de fără ocolişuri era în parte motivul acestei fecundităţi uimitoare, dar Annie îi oferise unul şi mai important. La urma urmelor, acea unică sugestie, aruncată într-o doară, despre înţepătura de albină dăduse formă cărţii şi îi imprimase acel ritm debordant, atunci când Paul crezuse cu fermitate că niciodată nu va mai putea simţi vreun impuls pentru Misery.
De la început fusese sigur de un lucru: că de fapt nu exista nici o întoarcere ~a lui Misery. Atenţia lui fusese concentrată doar spre a găsi o cale s o scoată pe căţea din groapă fără să trişeze, înainte ca Annie să se
:
decidă să-l inspire făcându-i o clismă. Probleme minore, cum ar fi: despre ce dracu' trebuia să fie vorba în carte, trebuiseră să aştepte.
În timpul celor două zile care au urmat drumului pe care-l făcuse Annie în oraş ca să-şi plătească impozitele, Paul încercase să uite că nu a profitat de ceea ce ar fi putut fi o minunată posibilitate de evadare şi că, în schimb, s-a concentrat s-o aducă pe Misery din cimitir în casa doamnei Ramage. Nu era bine s-o ducă acasă la Geoffrey. Servitorii ― cel mai semnificativ fiind Tyler, bârfitorul majordom al lui Geoffrey ― ar fi văzut şi ar fi vorbit. De asemenea, trebuia să definească amnezia determinată de şocul îngropării de vie. Amnezia? Rahat! Puicuţa de-abia putea vorbi. Un fel de uşurare, dacă te gândeai la trăncănelile obişnuite ale lui Misery.
Deci ― ce să facă mai departe? Căţeaua fusese scoasă din groapă şi acum unde era nenorocita de intrigă? Ar trebui Geoffrey şi doamna Ramage să-i spună lui Ian că Misery trăieşte? Paul credea că nu, dar nu era sigur ― a nu fi sigur de unele lucruri; ştia el, era un purgatoriu fără
farmec rezervat pentru scriitorii care se grăbeau tare, neavând nici măcar o idee asupra ţintei spre care se îndreaptă.
Nu Ian, gândi el uitându-se afară la grajd. Nu Ian, nu încă. Doctorul întâi. Tâmpitul ăla bătrân cu multe n-uri în numele lui. Shinebone.
Gândul la doctor îi reaminti de comentariul Anniei despre muşcătura de albină; iar asta nu se întâmpla pentru prima dată. Îl asalta în cele mai ciudate momente. O persoană din douăsprezece...
Dar pur şi simplu nu mergea. Două femei neînrudite, din oraşe apropiate, amândouă alergice la înţepături şi suferind acelaşi efect?
La trei zile după Marea Plată A Impozitelor Lui Annie Wilkes, Paul tocmai începuse să se cufunde în somnul de după-amiază când indivizii ăia care trudeau în atelierul abisal analizară ideea ― şi o analizară bine.
De această dată nu a fost o scânteie, a fost explozia unei bombe cu
hidrogen.
Se ridicase brusc, ignorând puseul de durere care îi arse picioarele.
― Annie! zbierase el. Annie, vino aicil O auzise bocănind pe scări, coborând câte două trepte odată şi apoi fugind de-a lungul holului. Când intrase înăuntru avea ochii holbaţi şi speriaţi.
― Paul! Ce s-a întâmplat? Ai crampe? Ai...
― Nu, spusese el, dar bineînţeles că avusese; mintea lui avusese crampe. Nu, Annie, îmi pare rău dacă te-am speriat, dar trebuie să mă
ajuţi să mă aşez în scaun. Futu-i! Am găsit-o!
Înjurătura nenorocită îi ieşise din gură înainte de a se putea controla, dar de data asta se părea că n-are importanţă ― ea-1 privise respectuos şi nu cu puţină veneraţie. El reprezenta versiunea seculară a focului Penticostal, arzând chiar în faţa ochilor ei.
― Bineînţeles, Paul.
Îl pusese în scaun atât de repede pe cât putuse. Începuse să-l deplaseze spre fereastră, iar Paul clătinase nerăbdător din cap.
― N-o să dureze mult ― spusese el ― dar este foarte important.
― Este în legătură cu cartea?
― Este cartea. Taci. Nu-mi vorbi.
Ignorând maşina de scris ― niciodată n-o folosea când trebuia să-şi facă notiţe ― apucase un creion carioca şi acoperise repede o foaie de hârtie cu nişte mâzgălituri pe care nimeni în afară de el nu le putea citi.
Ele ERAU înrudite. Erau albinele şi le
afectau pe amândouă în acelaşi mod pentru că
ele ERAU înrudite. Misery e o orf. Şi ghici
ce? Puicuţa Evelyn-Hyde era SORA LUI
MISERY! Sau poate soră vitregă. Probabil că
asta ar merge mai bine. Cine are prima
bănuială? Shinny? Nu, Shinny e o găgăuţă.
D-na R... Ea se poate duce s-o vadă pe Charl.
mămica lui E-H şi
Apoi îl lovise o idee atât de frumoasă ― în contextul intrigii, cel puţin
― încât privise în sus cu gura deschisă şi ochii holbaţi.
― Paul? întrebă Annie îngrijorată.
― Ea ştia, şoptise Paul. Bineînţeles că ştia. Cel puţin avea o mare bănuială. Dar...