Se aplecase iar asupra notiţelor.
ea ― d-na R. ― realizează imediat că d-na
E-H trebuie să ştie că M. este înrudită cu fiica ei. Acelaşi păr sau altceva. Aminteşte-ţi,
mama lui E-H începe să se contureze ca un
pers. imp. Va trebui s-o defineşti mai în amănunt. D-na R. Începe să-şi dea seama că
d-na E-H S-AR PUTEA CHIAR SĂ FI
ŞTIUT CĂ MISERY A FOST ÎNGROPATĂ
DE VIE! MĂ CAC ÎMPRĂŞTIAT! ÎMI
PLACE CHESTIA ASTA! Presupunem că
bătrâna doamnă a ghicit că Misery era
rezultatul nebuniilor ei din tinereţe, şi...
Pusese carioca jos, se uitase la foaia de hârtie apoi cu mişcări lente, luase iarăşi carioca şi mâzgălise încă nişte rânduri.
Trei puncte importante
1. Cum reacţionează d-na E-H la
suspiciunile d-nei R.? Ar trebui să fie ori
foarte furioasă ori să i se facă greaţă de frică.
Prefer speriată, dar cred că lui A.W. i-ar
plăcea ucigător de furioasă, deci O.K. fur.
2. Cum intră Ian în scenă?
3. Amnezia lui Misery?
Oh, ăsta-i un subiect care trebuie
dezvoltat. Află Misery că mama sa a trăit cu
posibilitatea ca nu doar una, ci două dintre fetele ei ar putea să fie îngropate de vii, în loc să vorbească?
De ce nu?
― Acum poţi să mă ajuţi să mă bag în pat dacă vrei, spusese Paul.
Dacă ţi s-a părut că sunt nebun, îmi pare rău. Eram foarte excitat.
― E-n ordine, Paul.
Încă părea copleşită de veneraţie.
De atunci, lucrul mersese fabulos. Annie avea dreptate; desfăşurarea naraţiunii se dovedea a fi mult mai de groază decât în celelalte cărţi Misery ― primul capitol nu fusese o întâmplare fericită, ci un vestitor al celorlalte. Era, de asemenea, şi mult mai plin de suspans decât oricare dintre romanele Misery care apăruseră după primul, iar personajele erau mult mai reale, mai pline de viaţă. Ultimele trei romane Misery nu fuseseră nimic mai mult decât poveşti de aventuri înţesate cu o mare cantitate de sex descris foarte picant, aruncat acolo ca să le mulţumească pe doamne. Această carte, începuse el să înţeleagă, era un roman gotic, şi astfel era mult mai dependent de intrigă, decât de situaţie. Provocările erau constante. Nu se mai punea problema dacă Poţi Tu? să începi cartea ― pentru prima dată de mulţi ani, era Poţi Tu?
aproape în fiecare zi... iar el descoperea că putea. Apoi veni ploaia şi lucrurile se schimbară.
13
Din opt până în paisprezece aprilie s-au bucurat de o perioadă
neîntreruptă de vreme frumoasă. Soarele strălucea pe un cer fără nori, iar câteodată temperatura se ridica până la douăzeci de grade. Pe pajiştea din spatele grajdului roşu al Anniei începuseră să apară pete maro. Paul se ascundea în spatele muncii lui şi încerca să nu se gândească la maşina lui a cărei descoperire era de mult întârziată.
Lucrul lui nu suferea din această cauză, dar starea sa sufletească, da; simţea din ce în ce mai intens că trăieşte într-o cameră în nori şi că
respiră un aer încărcat până la refuz de electricitate statică. Ori de câte ori Camaro-ul îi venea în minte, chema imediat Poliţia Creierului şi gândul era îndepărtat purtând cătuşe şi lanţuri la picioare. Necazul era că acest lucru obraznic continua să evadeze şi să-l asalteze după un timp, sub o formă sau alta.
Într-o noapte visă că domnul Rancho Grande revine la proprietatea lui Annie. Se dă jos din Bel Air-ul lui bine întreţinut, ţinând într-o mână
o bucată din bara de protecţie a Camaro-ului şi în cealaltă, volanul. Îţi aparţin aceste lucruri? o întreba bătrânul pe Annie în visul lui.
Paul se trezise cu o stare sufletească foarte posomorâtă.
Pe de altă parte, Annie nu fusese niciodată aşa de bine dispusă ca în acea săptămână însorită de primăvară timpurie. Făcuse curăţenie, gătise mâncăruri ambiţioase (cu toate că orice gătea ea rezulta cu un gust ciudat, industrial, de parcă anii îndelungaţi în care mâncase la cantinele spitalelor corupseseră cumva orice talent culinar pe care l-ar fi putut avea ea vreodată); în fiecare după-amiază îl înfofolise pe Paul într-o pătură albastră, imensă şi-l scosese afară, pe veranda din spate.
În acele ocazii îl luase pe Maugham cu el, dar arareori citise ― să fie afară era o experienţă prea frumoasă ca să se mai poată concentra şi la altceva. De cele mai multe ori stătea liniştit, trăgând în piept aerul aromat şi răcoros, în contrast cu cel stătut din dormitor, năclăit de izuri bolnăvicioase, ascultând picăturile care cădeau din ţurţurii în topire şi privind umbrele norilor rostogolindu-se lent şi constant de-a lungul zăpezii care se topea. Acest peisaj era, într-un fel, cel mai frumos dintre toate.