Reuşi să prindă aproape imediat basculatorul şi-l împinse în sus, trăgând limba încuietorii o dată cu el. Se gândi pentru un moment dacă
nu cumva ea a montat un zăvor pe dinafară -încercase din răsputeri să
pară mai slăbit şi mai bolnav decât se simţea în realitate, dar firea suspicioasă a unui adevărat paranoic se putea gândi la orice. Apoi uşa se deschise.
Simţi acea vină nervoasă, acelaşi imbold de a termina cât mai repede. Cu urechile ciulite ca să prindă sunetul Bătrânei Bessie care se reîntoarce ― deşi ea plecase doar de patruzeci şi cinci de minute ― luă
un şerveţel Kleenex, îl înmuie în carafă, apoi se aplecă stângaci într-o parte, cu şerveţelul ud în mână. Strângând din dinţi şi ignorând durerea, începu să frece semnul de pe partea dreaptă a uşii.
Spre marea lui uşurare, acesta începu să dispară aproape imediat.
Osiile de la roţi nu zgâriaseră vopseaua, cum se temuse el, ci doar o murdăriseră.
Se dădu înapoi din uşă şi întoarse scaunul în aşa fel încât să poată
lucra la cealaltă urmă. Când termină se retrase şi privi rama uşii, încercând s-o vadă prin ochii deosebit de suspicioşi ai Anniei. Semnele erau acolo ― dar vagi, aproape neobservabile. Gândi că totul va fi în regulă.
Speră că totul va fi în regulă.
― Ochiuri de tornade, spuse el, lingându-şi buzele şi râse sec. Ce dracu', prieteni şi vecini.
Se duse iarăşi la uşă şi privi de-a lungul holului ― dar acum, după ce semnele dispăruseră, nu simţea nici un imbold de a merge azi mai departe. În altă zi, da. Când acea zi va veni, va recunoaşte.
Ceea ce vroia azi să facă, era să scrie.
Închise uşa, iar ţăcănitul încuietorii i se păru foarte acut.
Africa
Acea pasăre provenea din Africa.
Dar nu trebuie să plângi pentru ea, Paulie, pentru că după un timp, auitat cum mirosea savana la prânz, sunetul albinelor la izvorul cu apă şimirosul înţepător, acid al arborilor IEKA-1EKA din poiana de la nordulMarelui Drum. După un timp a uitat culoarea cireşie a soarelui apunândîn spatele muntelui Kilimanjaro. După un timp ştia doar apusurilemurdare, ascunse de smog ale Bostonului, iar asta era tot ce-şi amintea,tot ce DOREA să-şi amintească. După un timp nu mai vroia să se întoarcă,iar dacă cineva ar fi dus-o înapoi şi ar fi eliberat-o, s-ar fi ghemuit într-unloc, speriată, îndurerată şi fiindu-i dor de două lumi total diferite, până
când ar fi venit vreo sălbăticiune şi ar fi omorât-o.
― Oh, Africa, oh, rahat! spuse el cu voce tremurătoare.
Plângând încet, se duse la coşul de gunoi şi aruncă în el bucăţele ude de Kleenex. Repoziţionă scaunul lângă fereastră şi introduse o foaie de hârtie în Royal.
Şi, că veni vorba, Paulie, oare n-a ieşit încă din zăpadă bara deprotecţie de la maşina ta? E oare ieşită la iveală, sclipind voios în soare,aşteptând doar pe cineva care să treacă pe acolo, în timp ce tu stai aiciirosindu-ţi probabil ultima şansă?
Se uită şovăitor la foaia albă de hârtie din maşina de scris.
Oricum, n-o să fiu în stare să scriu acum. Gândurile astea mi-austricat cheful.
Dar, într-un fel, nimic nu reuşise să-i strice cheful vreodată. Putea fi stricat, ştia asta, dar în ciuda presupusei fragilităţi a actului de creaţie, întotdeauna acesta fusese cel mai conştient lucru, cel mai stăruitor din viaţa sa ― nimic nu fusese în stare să polueze acea tulburătoare fântână
a imaginaţiei; nici o băutură, nici un drog, nici o durere. Se refugie acum la acea fântână ca un animal însetat care găseşte un izvor la apusul soarelui şi bău din ea; cu alte cuvinte, găsi acea gaură din hârtie şi se lăsă să cadă cu gratitudine în ea. Pe când Annie se întoarse, în jur de ora şase fără un sfert, el scrisese aproape cinci pagini.
12
În timpul celor trei săptămâni care au urmat, Paul Sheldon se simţi înconjurat de o stranie pace electrizantă. Gura îi era tot timpul uscată.
Sunetele i se păreau prea acute. În unele zile simţise că ar fi putut să
încovoaie linguri doar privindu-le. În alte zile se simţea gata să
izbucnească într-un plâns isteric.
În afară de acestea, separat de atmosferă şi făcând abstracţie de mâncărimea înnebunitoare provocată de picioarele care se vindecau,
lucrul a continuat. Teancul de pagini din dreapta Royalului devenea din ce în ce mai înalt. Înaintea acestei ciudate experienţe, considerase că
patru pagini pe zi reprezentau capacitatea lui maximă (la Maşini de Lux aceasta fusese în mod obişnuit de trei pagini ― şi de multe ori doar două
― înainte de sprintul final). Dar, în timpul acestei perioade electrizante de trei săptămâni, care s-a sfârşit o dată cu furtuna din 15 aprilie, media lui Paul fusese de douăsprezece pagini pe zi ― şapte de dimineaţă, încă
cinci în sesiunea de după-amiază. Dacă' i-ar fi sugerat cineva în viaţa sa anterioară (pentru că aşa ajunsese să se gândească la ea fără să fie nici măcar conştient de asta) că el poate să lucreze într-un asemenea ritm, Paul ar fi râs. Când a început ploaia scrisese deja două sute şaizeci şi şapte de pagini din întoarcerea lui Misery ― material nefinisat, bineînţeles, dar se uitase în fugă prin el şi i se păruse uimitor de corect pentru o primă încercare.
Probabil că asta se datora în bună parte vieţii foarte ordonate pe care o ducea acum. Nu existau nopţi lungi, tulburi, petrecute colindând barurile, urmate de zile lungi, tulburi, petrecute bând cafea, suc de portocale şi ronţăind tablete de vitamina B (zile în care dacă doar arunca o privire spre maşina de scris, se întorcea apoi cu spatele, tremurând).
Nu mai erau treziri alături de o blondă sau o roşcată înaltă pe care o agăţase undeva noaptea precedentă ― o fetişcană care de obicei la miezul nopţii arăta ca o regina, iar a doua zi dimineaţa, ca o mumie. Acum se terminase cu ţigările. O dată, cu voce timidă şi rugătoare, ceruse ţigări şi ea îi aruncase o privire atât de neguroasă, încât el îi spusese imediat să
uite rugămintea. Era acum Domnul Curat. Nu avea obiceiuri rele (cu excepţia dozelor lui de codeină, bineînţeles; încă n-am făcut nimic în această privinţă, nu-i aşa, Paul?), nu existau nici un fel de distracţii. Aici sunt, gândi el imediat, cel mai monastic dintre drogaţii din lume. Trezirea la şapte. Atunci înghiţea două Novriluri cu un pahar de suc. La ora opt venea micul dejun, servit la patul monsieur- ului . Un ou, fiert sau prăjit, de trei ori pe săptămână. Fulgi de cereale în celelalte patru zile. Apoi trecea în scaunul pe rotile. Se deplasa la fereastră. Găsea gaura din hârtie. Cădea prin ea în secolul nouăsprezece, unde bărbaţii erau bărbaţi şi femeile purtau corsete. Prânzul. Somnul de după-amiază. Se trezea din nou, câteodată să-şi facă notiţe, câteodată doar să citească. Ea avea i tot ce scrisese Somerset Maugham (Paul se întrebase odată cu tristeţe dacă
ea nu, cumva are şi primul roman al lui John Fowels şi apoi decisese că
ar fi bine să nu întrebe), iar Paul începuse să-şi croiască drum prin cele douăzeci de volume ce cuprindeau opera lui Maugham, fascinat de talentul omului de a exploata valoarea unei nuvele. De-a lungul anilor, Paul devenise din ce în ce mai resemnat asupra faptului că nu mai putea citi nuvele aşa cum citise în copilărie; devenind el însuşi scriitor, se condamnase pe sine la o viaţă de analize nesfârşite. Dar la început Maugham îl sedusese, iar apoi îl transformase iarăşi într-un copil şi asta era minunat. La ora cinci ea îi servea o cină uşoară, iar la ora şapte