― Vin în pivniţă atunci când plouă.
Şobolanul ţintuit, chiţăi slab şi încercă să muşte aerul. Ochii lui negri, cu mult mai plini de viaţă decât cei ai captorului său, se rotiră.
― Eu pun curse acolo jos. Trebuie să ung cârligele cu slănină.
Întotdeauna prind opt sau nouă. Câteodată găsesc alţii...
Atunci intră în transă. Rămase aşa aproape trei minute, ţinând şobolanul în aer; un caz perfect de catatonie împietrită.
Paul o privi, se uită la şobolan, cum acesta chiţăia şi se agita şi realiză că el într-adevăr gândise că lucrurile nu se pot înrăutăţi mai mult. Fals. Al dracului de fals.
În sfârşit, atunci când începuse să creadă că ea căzuse pentru totdeauna în nesimţire, fără nici un alai sau fanfară, lăsă în jos cursa şi continuă ca şi cum nu s-ar fi oprit vreodată:
― ... Înecaţi în colţuri. Bieţii de ei.
Privi în jos spre şobolan, iar din ochi i se rostogoli o lacrimă, care căzu pe blana căruntă.
― Bieţii, sărăcuţii de ei.
Închise una dintre palmele ei puternice în jurul şobolanului, iar cu cealaltă trase de arc. Şobolanul stătea în mâna ei, întorcându-şi capul, încercând s-o muşte. Chiţăiturile lui erau slabe şi îngrozitoare. Paul îşi presă podul palmei peste gura crispată.
― Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum facem şi noi, Paul. Aşa cum facem şi noi. Credem că ştim atât de multe, dar de fapt nu ştim mai multe decât un şobolan prins în cursă ― un şobolan cu spinarea ruptă, care crede că vrea încă să trăiască.
Palma care ţinea şobolanul deveni un pumn. Ochii ei nu-şi pierdură
pentru nici un moment acea privire goală, fixă. Paul voia să se uite în altă parte, dar nu putea. Pe mâna ei tendoanele începură să devină
proeminente. Din gura şobolanului curgea sânge într-un jet abrupt şi subţire. Paul auzi cum oasele făpturii pârâie, apoi degetele ei groase intrară în corpul animalului, disperând până la încheieturi. Sângele se împrăştie pe podea. Ochii mari ai animalului ieşiră din orbite.
Îl zvârli într-un colţ şi-şi şterse cu indiferenţă mâinile pe cearşaf, lăsând dâre lungi, roşii.
― Acum şi-a găsit pacea. ― Ridică din umeri, apoi râse. ― Să-mi iau puşca, Paul, să fac asta? Poate că cealaltă lume e mai bună. Pentru şobolani şi oameni deopotrivă ― nu că ar fi prea mare diferenţa între noi.
― Până când termin, nu, spuse el, încercând să pronunţe cu grijă
fiecare cuvânt.
Era dificil deoarece îşi simţea gura de parcă cineva i-ar fi umplut-o cu Novocaină. O mai văzuse şi înainte într-o stare depresivă, dar nimic din ce văzuse nu se asemăna cu cea de acum; se întreba dacă ea mai avusese vreodată o depresiune atât de adâncă cum era asta. Aşa ajungeau depresivii înainte de-aşi împuşca membrii familiei şi apoi pe ei; era disperarea psihotică a femeii care-şi îmbracă copiii în cele mai
frumoase haine, îi duce să le dea o îngheţată, merge cu ei până la cel mai apropiat pod, îi ia în braţe şi se aruncă peste balustradă. Depresivii se sinucid. Psihoticii, legănaţi în leagănele înveninate ale egoului lor, vor să
facă tuturor din jur un favor şi îi iau cu ei.
Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată în viaţa mea ―
gândi el ― deoarece ea chiar crede ce spune. Căţeaua, asta are de gând să facă.
― Misery? întrebă ea, aproape ca şi când n-ar mai fi auzit niciodată
cuvântul acesta ― dar în ochii ei existase o scânteie de moment, nu-i aşa? El credea că da.
― Da, Misery. Se gândi cu disperare cum să continue. Toate abordările posibile păreau condamnate din start.
― Sunt de acord cu tine că lumea e un loc inospitalier în majoritatea timpului, spuse el, apoi adăugă stupid: Mai ales când plouă.
Oh, idiotule ce eşti, opreşte-te din flecăreală!
― Adică, am suferit prea multă durere în ultimele săptămâni şi...
― Durere? îl privi cu dispreţ adânc. Tu nu ştii ce înseamnă durerea.
Nu ai nici cea mai vagă idee, Paul.
― Nu... presupun că nu. În comparaţie cu tine.
― Corect.
― Dar... vreau să termin cartea asta. Vreau să ştiu cum se sfârşeşte.
― Făcu o pauză. ― Şi mi-ar plăcea să rămâi şi tu prin preajmă, ca să afli şi tu. Un om n-ar trebui să scrie o carte, dacă n-are pe nimeni care să i-o citească. Mă înţelegi?
Tăcu, uitându-se la acea teribilă faţă de piatră, cu inima bătându-i iute.
― Annie? M-ai înţeles?
― Da... ― Oftă. ― Vreau să ştiu cum se termină.. Cred că este singurul lucru pe lume pe care-l mai doresc.
Lent, în aparenţă fără să-şi dea seama de ceea ce face, începu să