― Căţea afurisită!
Lovi cu pumnul în uşă. Îl duru şi îşi duse pumnul la gură. Ura înţepăturile provocate de lacrimi, dublarea momentană a vederii atunci când clipea, dar nu se putea stăpâni. Panica se văicărea mai tare acum, întrebându-i ce are de gând să facă, ce are de gând să facă, pentru numele lui Dumnezeu, asta s-ar putea să fie ultima lui şansă...
Primul lucru pe care am de gând să-l fac este o analiză completă asituaţiei, îşi spuse el cu înverşunare. Dacă te poţi stăpâni încă puţin timp, asta e. Crezi că poţi să faci asta, căcăciosule?
Îşi şterse ochii ― plânsul nu-l putea ajuta să iasă din situaţia aceasta
― şi privi pe geamul care era în jumătatea de sus a uşii. De fapt nu era un singur geam ci şaisprezece mici. Putea să le spargă pe fiecare, dar ar fi trebuit să spargă şi barele dintre ele, şi ar putea să dureze multe ore până să le taie ― arătau destul de trainice. Şi după aceea? O aruncare kamikaze pe veranda din spate? O idee măreaţă. Poate că şi-ar rupe spatele şi asta i-ar abate pentru un timp gândurile de la picioare. Şi nu va dura mult să zacă acolo în ploaia biciuitoare până când va muri de epuizare. Asta ar rezolva situaţia păcătoasă în care se afla.
Nici gând. Nici în ruptul capului. Poate că o să dau ortul popii, dar jurpe Dumnezeu că n-am s-o fac până când n-am o şansă să-i arăt celei maiînfocate admiratoare a mea cât de mult m-am bucurat c-am cunoscut-o. Iarasta nu-i doar o promisiune ― ci un legământ sacru.
Ideea răsplătirii lui Annie reuşi să-i ţină panica în frâu mult mai bine decât toate autocriticile care şi le făcuse. Puţin mai calm, acţionă
(
întrerupătorul de lângă uşa închisă. Acesta aprinse o lumină pe verandă
― ceea ce se dovedi folositor ― ultimele lumini ale asfinţitului se stinseseră în timpul care trecuse de când îşi părăsise camera. Aleea din faţa casei Anniei era inundata, iar curtea era o mlaştină de noroi, băltoace şi petice de zăpadă în topire. Poziţionându-şi scaunul în extremitatea stângă a uşii putu, pentru prima dată, să vadă şoseaua care trecea pe lângă casa ei, deşi nu era mare lucru, de fapt ― două
benzi între nămeţii scofîlciţi de zăpadă, lucioase ca pielea de focă, spălate de ploaie şi zăpadă topită.
Probabil că a încuiat uşile ca să nu poată Roydman-ii să intre, fiindcă
în mod cert n-are nevoie să le închidă ca să mă ţină pe mine înăuntru.
Dacă ies afară cu scaunul ăsta pe rotile, într-o secundă mă scufund înnoroi până la osii. Nu pleci niciunde, Paul. Nu în seara asta şi probabilnici în următoarele săptămâni ― o să treacă o lună din sezonul debaseball până când solul se întăreşte îndeajuns ca să poţi ajunge tu laşosea cu scaunul pe rotile. Doar dacă nu vrei să te arunci pe fereastră şisă te târâi.
Nu ― nu voia să facă aşa ceva. Era uşor de imaginat cum îşi va simţi oasele fracturate după zece sau unsprezece minute de şerpuire prin băltoacele reci şi prin zăpada apoasă. Şi presupunând că reuşeşte să
ajungă la şosea, care erau şansele lui de a opri o maşină? Singurele maşini pe care le auzise trecând pe acolo, cu excepţia Bătrânei Jessie, fuseseră Bel-Air-ul lui El Rancho Grande şi maşina care-l speriase de moarte, trecând pe lângă casă, arunci când făcuse prima ieşire din
"camera de oaspeţi".
Stinse lumina de afară şi se îndreptă spre cealaltă uşă, cea dintre frigider şi cămară. Aceasta avea tot trei încuietori, şi nu se deschidea spre afară ― sau cel puţin nu direct. Lângă uşa era un întrerupător. Paul îl acţionă şi văzu o magazie care se întindea pe întreaga latură a casei. La un capăt era o stivă de lemne şi un butuc cu un topor înfipt în el. La celălalt capăt era o masă de lucru şi unelte agăţate în cârlige. Pe latura stângă mai era o uşă. Becul din magazie nu era prea luminos, dar dădea destulă lumină ca să observe acolo încă un lanţ de siguranţă şi alte două
yale Kreig.
Roydman-ii... toţi... toţi vor să mă prindă...
― Nu bag mâna în foc pentru ei ― spuse el spre bucătăria goală ― dar cu siguranţă eu vreau.
Renunţând să se mai ocupe de uşi, se duse la cămară. Înainte să se uite la proviziile stivuite pe rafturi, se uită la chibrituri. Erau două cutii mari cu chibrituri de carton şi cel puţin o duzină de cutiuţe cu Diamond Blue Tip, frumos ordonate.
Pentru un moment luă în calcul ideea să pună foc la casă, începu să
respingă ideea ca fiind cea mai ridicolă pe care o avusese până acum şi atunci văzu ceva ce-l făcu s-o reconsidere imediat. Acolo mai era o uşă, şi aceasta nu avea nici un fel de lacăt.
O deschise şi văzu nişte scări abrupte, şubrede, coborând în spirală
spre pivniţă. Un miros aproape otrăvitor de umezeală şi legume putrezite se ridica din întuneric. Auzi chiţăituri îndepărtate şi se gândi la spusele ei: Ei vin în pivniţă când plouă. Eu pun acolo curse. Trebuie să.
Trânti uşa în grabă. O broboană de sudoare se rostogoli de pe tâmplă
şi ajunse, usturătoare, în colţul ochiului drept. O îndepărtă. Ştiind că
acea uşă duce la pivniţă şi văzând că nu are lacăte i se păruse că ideea arderii casei este mult mai raţională ― el s-ar putea adăposti acolo. Dar scările erau prea abrupte, iar posibilitatea să fie ars de viu, dacă se va prăbuşi casa în flăcări înainte ca pompierii din Sidewinder să ajungă, era prea mare, iar şobolanii de acolo... sunetele scoase de şobolani erau, cumva, cele mai îngrozitoare lucruri.
Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum facem şi noi,Paul! Aşa cum facem şi noi.
― Africa! spuse Paul, şi nu auzi când rosti acest cuvânt.
Începu să se uite la conservele şi pungile cu mâncare din cămară, încercând să determine ce poate să ia cu el fără ca să-i trezească
bănuielile când va veni. O parte din el înţelese ce însemna acest calcul; renunţase la evadare.
Numai deocamdată, protestă mintea lui zăpăcită.
Nu, răspunde implacabil o voce din străfunduri. Pentru totdeauna, Paul Pentru totdeauna.
― N-o să renunţ niciodată, şopti el. Mă auzi? Niciodată.
Oh, nu? şopti sardonic vocea cinicului. Ei bine... o să vedem, nu-i aşa? Da. O să vedem.
17
Cămara Armiei arăta mai mult ca un adăpost de antiaeriană decât ca o cămară. Bănui că această acumulare era datorată, în parte, realităţilor situaţiei ei: era o femeie care trăia singură într-o regiune de munte, unde o persoană se poate aştepta să petreacă o perioadă ― poate doar o zi, dar câteodată poate fi de o săptămână sau două ― izolată de restul lumii.
Probabil că şi acei cockadoodie de Roydmani aveau o cămară care ar face ca un locuitor din altă parte a ţării să ridice din sprâncene... dar el se îndoia că cockadoodie de Roydmani, sau oricine altcineva aici sus, deţinea ceva măcar apropiat de ceea ce privea el. Asta nu era cămară; era un adevărat supermarket. Presupunea că exista un anumit simbolism în cămara Anniei ― rândurile de bunuri aveau ceva de spus despre îngustimea graniţei dintre Statul Suveran al Realităţii şi Republica Populară a Paranoiei. În situaţia curentă, totuşi, asemenea analize fine nu prea aveau rost. Dracu' să-l ia de simbolism! Ia-ţi de mâncare!