Două ore mai târziu, Paul deschise din nou încuietoarea uşii şi, pentru a doua oară, forţă scaunul rulant să treacă prin cadrul uşii, care era aproape prea îngust. Pentru ultima dată, speră. În poală avea două
pături. Toate pilulele pe care le depozitase sub saltea le împachetase într-un Kleenex şi le băgase în chiloţi. Intenţiona să iasă din casă, dacă
putea, indiferent dacă ploua sau nu; aceasta era şansa lui şi voia să
profite de ea. Sidewinder se afla undeva la vale, drumul era alunecos din cauza ploii, desigur, iar afară era mai întuneric decât într-o galerie de mină; el dorea totuşi să încerce. Nu dusese o viaţă de erou sau de sfânt, dar nu avea de gând să moară ca o pasăre exotică într-o grădină
zoologică.
Îşi amintea vag o seară pe care o petrecuse bând scotch împreună cu un dramaturg, pe nume Bernstein, la localul Lion's Head din Village (şi dacă trăia îndeajuns ca să mai vadă iarăşi Village-ul se va lăsa în genunchi ― pe ce mai rămăsese din genunchii săi ― şi va săruta trotuarul murdar al străzii Cristopher). La un moment dat, conversaţia se abătuse asupra evreilor care trăiseră în Germania în timpul celor trei sau patru ani nesiguri care precedaseră intrarea Wehrmacht- ului în Polonia, după care începuseră cu fervoare festivităţile. Paul îşi aminti că-i spusese lui Bernstein, care pierduse în Holocaust o mătuşă şi un bunic, că el nu înţelege de ce evreii din Germania ― drace, din toată
Europa, dar în special din Germania ― nu plecaseră atunci când încă
puteau. Nu erau oameni proşti, luaţi în totalitate, iar mulţi dintre ei avuseseră anterior experienţa unor asemenea persecuţii. Cu siguranţă
că-şi dăduseră seama de ceea ce-i aştepta. Deci, de ce stătuseră pe loc?
Răspunsul lui Berstein i se păruse frivol, crud şi de neînţeles: Mulţi dintre ei aveau piane. Noi, evreii, suntem foarte subiectivi în ceea ce priveşte pianele. Când deţii un pian, este mai greu să te gândeşti la o mutare.
Acum înţelegea. Da. La început fuseseră picioarele sale rupte şi pelvisul său sfărâmat. Apoi, Dumnezeu să-l ajute; cartea preluase ştafeta. Într-un fel nebunesc, chiar se distra scriind-o. Ar fi fost uşor ―
prea uşor ― să dea toată vina numai pe picioarele rupte, sau pe droguri, când, de fapt, o mare parte din vină o purta cartea. Ea şi trecerea monotonă a zilelor, cu rutina lor de convalescenţă. Aceste lucruri ― dar în primul rând tâmpita, nenorocita de carte ― fuseseră pianul lui. Ce va face ea dacă el nu va fi aici când o să se întoarcă de la Locul Ei Pentru Râs? O să ardă manuscrisul?
― Puţin îmi pasă! spuse el şi aproape că era adevărat. Dacă va trăi, putea să scrie altă carte ― chiar s-o recreeze pe aceasta dacă va dori. Dar un om mort nu putea să scrie o carte, după cum nici nu-şi putea cumpăra un pian nou.
Se duse în salon. Înainte fusese ordine acolo, dar acum pe fiecare suprafaţă posibilă erau stivuite vase murdare; i se părea lui Paul că toate farfuriile existente în casă fuseseră adunate acolo. Pare-se că Annie, atunci când era în starea depresivă, nu numai că se ciupea şi se pălmuia, dar şi înfuleca foarte mult şi nu se ostenea să cureţe după
aceea. Îşi aminti vag vântul puturos care-i intrase pe gât atunci când el se aflase în nor şi-şi simţi stomacul strângându-se. Majoritatea rămăşiţelor proveneau de la produse dulci. Îngheţata se uscase sau se usca în multe cupe şi în farfurii se supă. Pe farfurii erau firimituri şi urme de plăcintă. O moviliţă de jeleu de lămâie, acoperit cu glazură
crăpată de cremă stătea pe televizor, lângă o sticlă de Pepsi de doi litri şi un recipient cu sos de carne. Sticla de Pepsi arăta aproape tot atât de mare ca şi conul din vârful unei rachete Titan-II. Suprafaţa sa era murdară şi cleioasă, aproape opacă. Presupuse că ea a băut direct din sticlă, iar degetele ei fuseseră mânjite cu sos sau îngheţată. Nu auzise zornăitul tacâmurilor, iar asta nu era surprinzător pentru că nu existau aici. Farfurii, cupe, platouri, dar nu tacâmuri. Văzu pe covor şi pe canapea picături şi pete care se uscau ― iarăşi, erau tot de îngheţată.
Asta am văzut pe capotul ei. Chestiile pe care le mânca. Şi asta sesimţea şi în respiraţia ei. Îi reveni imaginea Anniei ca o femeie a cavernelor. O văzu şezând pe canapea, îndesându-şi în gură îngheţată
sau poate pumni de aspic de pui, udate cu Pepsi, pur şi simplu mâncând şi bând într-o stare avansată de depresiune.
Pinguinul aşezat pe blocul de gheaţă se afla încă pe măsuţă, dar multe dintre celelalte bibelouri de ceramică le aruncase într-un colţ, unde erau acum împrăştiate rămăşiţele lor ― cioburi şi aşchii ascuţite.
Îi tot venea în minte imaginea degetelor ei înfundându-se în corpul şobolanului. Dârele roşii lăsate de degetele ei pe cearşaf. O tot vedea lingând sângele de pe ele, făcând asta tot aşa de absentă cum probabil că mâncase îngheţata, jeleul şi rulada de ciocolată. Aceste imagini erau oribile, dar constituiau un excelent stimulent ca să se grăbească.
Vaza cu flori uscate de pe măsuţa de cafea se răsturnase; sub măsuţă, de-abia vizibile, zăceau o farfurie cu budincă de cremă aromată
şi o carte mare. Purta titlul: CĂRAREA AMINTIRILOR. Plimbarea pe cărarea amintirilor nu e o idee prea bună atunci când ai o cădere
nervoasă, Annie ― dar bănuiesc că ai aflat şi singură chestia asta.
Se deplasă de-a lungul camerei. Direct în faţă era bucătăria. La dreapta, un hol scurt şi lat ducea la uşa din faţă. Lângă acest hol exista o scară care urca la etaj. Aruncă spre scară o privire fugară (pe carpeta de pe trepte erau picături de îngheţată, iar pe balustradă erau pete de glazură), după care se îndreptă spre uşă. Se gândea că dacă exista o cale spre afară pentru el, aşa cum se afla, dependent de scaun, atunci aceea era prin uşa de la bucătărie ― cea pe care Annie o folosea când ieşea să
hrănească animalele, cea de la care fugise atunci când domnul Rancho Grande apăruse ― dar trebuia s-o verifice şi pe aceasta. S-ar putea să
aibă o surpriză.
Nu avu.
Treptele verandei erau abrupte, aşa cum se temuse el, dar chiar dacă
ar fi existat o rampă pentru scaunul pe rotile (o posibilitate pe care el n-ar fi acceptat-o niciodată într-un joc de "Poţi Tu?", chiar dacă un prieten ar fi sugerat-o), n-ar fi putut s-o folosească. Uşa avea trei sisteme de protecţie. Cu lanţul de siguranţă s-ar fi putut descurca. Celelalte două
încuietori erau marca Kreig, cele mai bune yale din întreaga lume, după
cum spunea prietenul lui ex-poliţist, Tom Twyford. Şi unde erau cheile?
Hm... hai să vedem. Pe drum spre Locul Centru Râs al Anniei, poate?
Daadomle Bob! Dă-i omului ăla o ţigară şi o torţă cu care s-o aprindă!
Dădu scaunul cu spatele prin hol, luptându-se cu panica, reamintindu-şi sie însuşi că, oricum, nu-şi pusese prea mari speranţe în uşa din faţă. Când ajunse în salon, întoarse scaunul şi intră în bucătărie. Era o cameră demodată, cu linoleum în culori vesele pe jos, cu tavan placat cu tablă galvanizată. Frigiderul era vechi, dar silenţios. Pe uşa lui erau fixaţi trei sau patru magneţi ― nimic surprinzător, arătau ca nişte bomboane; unul ca o gumă de mestecat, un Hershey Bar şi un Tootsie Roll. Uşa unui dulăpior era deschisă şi înăuntru se vedeau rafturile acoperite cu hârtie de pergament. Deasupra chiuvetei erau două
geamuri imense care ar fi lăsat să pătrundă înăuntru multă lumină chiar şi în zilele noroase. Ar fi trebuit să fie o bucătărie veselă, dar nu era.
Găleata de gunoi era umplută până la refuz şi emana un miros călduţ, dulceag, de mâncare stricată, dar nu era singurul lucru nelalocul lui sau cel mai puturos miros. Era un altul care părea că există, în principal în mintea lui, dar care nu era mai puţin real. Era parfum de Wilkes; era duhoarea parapsihică a obsesiei.
Încăperea avea trei uşi, două la stânga şi una drept în faţă, între frigider şi cămară.
Se duse întâi la cele din stânga. Una era debaraua bucătăriei ― îşi dădu seama de asta chiar înainte de a vedea hainele, pălăriile, fularele şi cizmele. Scârţâitul scurt şi strident al balamalelor îi comunicase acest lucru. Cealaltă era cea pe care o folosea Annie ca să iasă afară. Iar aici exista alt lanţ de siguranţă şi alte două Kreig-uri. Roydmani, staţi afară!
Paul, stai înăuntru!
Şi-o imagină râzând.