Cei patru împieliţaţi ai doamnei Krenmitz, de la parter.
Oh, nu! oh Doamne, nu!
Îi uram pe împieliţaţii ăia.
Ea era doar un copil! Nici măcar nu era în casă!
Avea unsprezece ani. Destul de mare şi destul de deşteaptă, poate, casă împrăştie nişte petrol lampant în jurul unei sticle de lichior ieftin, apoisă aprindă o lumânare şi s-o pună în mijlocul combustibilului. Poate că
nici nu s-a gândit c-o să reuşească. Poate că s-a gândit că petrolullampant o să se evapore înainte ca lumânarea să ardă până la capăt.
Poate cea s-a gândit că ei or să scape teferi... dorea doar să-i sperie şi să-idetermine să se mute. Dar a făcut-o, Paul, ea chiar a făcut-o, şi ştii prea bine.
Da, presupunea că da. Şi cine ar fi bănuit-o?
Întoarse pagina.
Aici era încă un articol din Bakersfield Journal acesta datat 19 iulie 1957. Prezenta o poză a lui Carl Wilkes, arătând puţin mai bătrân. Un lucru era clar: era atât de bătrân pe cât va deveni el vreodată. Tăietura din ziar era necrologul lui.
UN CONTABIL DIN BAKERSFIELD MOARE ÎN URMA UNEI
CĂZĂTURI CIUDATE
Carl Wilkes, un rezident de-o viaţă al Bakersfieldului, a murit la scurt timp după ce a fost internat în Spitalul General Hernandez noaptea trecută. În aparenţă, s-a împiedicat de o grămadă de rufe, care fuseseră lăsate ceva mai devreme pe scări, în timp ce cobora ca să răspundă la telefon. Dr. Frank Canley, medicul de gardă, a spus că Wilkes a murit ca urmare a multiplelor fracturi suferite la cap şi a gâtului rupt. Avea 44 de ani.
Wilkes a lăsat în urma sa soţia, Crysilda, un fiu, Paul, 18 şi o fiică, Annie, 14.
Când Paul întoarse pagina, crezu pentru un moment că Annie lipise două copii ale necrologului tatălui ei, poate chiar din sentimentalism sau accidental (bănuia că ultima variantă era mult mai posibilă decât prima).
Dar era vorba de un alt fel de accident, şi motivul pentru această
similitudine era foarte simplu: nici unul nu fusese nici pe departe un accident.
Simţi cum îl cuprinde oroarea.
Scrisul ordonat de sub articol spunea: Los Angeles Call, 29 Ianuarie 1962.
O STUDENTA U.S.C. MOARE ÎN URMA UNEI CĂZĂTURI
CIUDATE
Andrea Saint James, studentă în cadrul U.S.C. la secţia de
asistente medicale, a fost declarată moartă la sosirea la Spitalul Mercy din North Los Angeles, noaptea trecută, victima unui accident bizar.
Domnişoara Saint James împărţea o cameră, în afara campusului, cu o colegă, Annie Wilkes din Bakersfield. Cu puţin înainte de ora unsprezece P.M., domnişoara Wilkes a auzit un ţipăt scurt, urmat de un "bufnet teribil". Domnişoara Wilkes, care învăţa, a ieşit repede pe palierul de la etajul trei şi a văzut-o pe domnişoara Saint James zăcând pe palierul de dedesubt, "întinsă
într-o poziţie nenaturală".
Domnişoara Wilkes a spus că, în graba de a aduce ajutor, aproape că a căzut şi ea. "Noi aveam un pisoi pe care-l chema Peter Gunn" ― a spus ea ― "dar nu-l mai văzusem de câteva zile şi am crezut că l-au prins cei de la ecarisaj, deoarece tot am uitat să-i punem o zgardă cu numele lui la gât. Era întins mort pe scări. De el se împiedicase ea. Am acoperit-o pe Andrea cu puloverul meu şi apoi am chemat salvarea. Ştiam că e moartă, dar nu ştiam pe cine altcineva trebuie să chem".
Domnişoara Saint James, originară din Los Angeles, avea 21 de ani.
― Isuse!
Paul şopti asta de multe ori la rând. In timp ce întorcea pagina, mâna îi tremura foarte tare. Aici era un articol din Call în care se spunea că
pisica vagaboandă pe care o adoptaseră studentele fusese otrăvită.
Peter Gunn. Drăguţ nume pentru un motan, gândi Paul.
Proprietarul avea la subsol şobolani. Plângerile chiriaşilor au avut ca rezultat, cu un an înainte, un avertisment din partea inspectorilor de la igienă. Proprietarul făcuse un mare tărăboi la o întâlnire anterioară a Consiliului Orăşenesc, care fusese destul de aprins ca să apară în ziare.
Annie ar fi ştiut. Pus în faţa unei amenzi usturătoare dată de către cei de la municipalitate, cărora nu le plăcea să fie înjuraţi, proprietarul a acoperit subsolul cu momeli otrăvite. Motanul a mâncat otrava. A rămas în subsol pentru două zile. Apoi s-a târât până aproape de stăpânele lui şi a murit ― ucigând şi pe una dintre ele.
O ironie a sorţii demnă de Paul Harvey, gândi Paul Sheldon, şi râse ca un nebun. Pun pariu că a constituit ştirea zilei.
Curat. Foarte curat.
Doar noi ştim că Annie a luat din subsol nişte mâncare otrăvită şi i-adat-o cu mâna ei motanului, iar dacă Bătrânul Peter Gunn n-a vrut s-omănânce, probabil a împins-o în jos în gâtul lui cu un băţ. Când a murit, l-a pus pe scări şi a sperat că o să meargă. Probabil că ştia foarte bine că
prietena ei o să vină cherchelită acasă. N-aş fi deloc surprins. Un motanmort, o grămadă de haine. Acelaşi MODUS-OPERANDI, cum ar spune TomTwyford. Dar de ce Annie? Aceste articole îmi spun totul în afară de asta.
DE CE?
Ca un act de autoapărare, în ultimele săptămâni, parte din imaginaţia sa devenise, de fapt, Annie, şi acum, această parte ― Annie vorbea cu o voce uscată şi de necontrazis. Şi deşi tot ce spunea era nebunie curată, totuşi avea sens.
Am ucis-o pentru că dădea prea tare radioul noaptea târziu.