Corect. Un escroc bătrân care murise în urma acelei eterne "Lungi Suferinţe".
Urmat de un bărbat vârstnic care decedase datorită acelei mirese perene: "Scurtă Suferinţă".
Urmat de un copil de trei ani care căzuse într-o fântână, suferise serioase contuzii la cap şi fusese adus la Riverview în stare de comă.
Şocat, Paul continuă să întoarcă pagina în timp ce vântul şi ploaia se învolburau în jurul casei. Tiparul nu-ţi putea scăpa. Ea se angaja, ucidea câţiva oameni şi apoi pleca mai departe.
Brusc îi veni în minte o imagine dintr-un vis pe care mintea lui conştientă îl uitase deja, dându-i astfel rezonanţa de déjà vu. O văzu pe Annie Wilkes într-o rochie lungă cu şorţ, cu părul acoperit de o bonetă, o Annie care arăta ca o soră din Spitalul Bedlam din Londra. Într-o mână
ducea un coş. Băgă mâna în el. Scoase de acolo nisip pe care-l aruncă
deasupra chipurilor pe lângă care trecea. Nu era un praf liniştitor care provoca somnul, ci unul otrăvit. Îi omora. Când îi atingea, feţele lor deveneau albe, iar monitoarele de la aparatele care le înregistrau ritmul precar al vieţii deveneau negre.
Poate că i-a omorât pe micuţii Krenmitz pentru că erau împielitaţi...
şi pe colega ei de cameră... poate şi pe tatăl ei. Dar ceilalţi?
Dar ştia. Annie din el ştia. Bătrâni şi bolnavi. Toţi fuseseră bătrâni şi bolnavi, cu excepţia doamnei Simeaux, iar ea probabil că nu fusese nimic mai mult decât o plantă, atunci când intrase în spital. Annie îi omorâse fiindcă...
― Fiindcă erau şobolani prinşi în cursă, şopti el.
Bieţii de ei. Bieţii, sărăcuţii de ei.
Bineînţeles. Asta era. Din punctul de vedere al Anniei toţi oamenii din lume se împărţeau în trei categorii: împielitaţi, oameni nefericiţi... şi Annie.
Se deplasase constant spre vest. De la Harrysburg la Pittsburg, la Duluth şi Fargo. Apoi, în 1978, ajunsese la Denver. De fiecare dată
şablonul era acelaşi: un articol de "bun-venit", în care numele Anniei era menţionat printre altele (ea pierduse "bun-venitul" din Manchester, poate pentru că, bănui Paul, nu ştia că ziarele locale publică aşa ceva), apoi două sau trei decese cu nimic ieşite din comun. După acestea, ciclul
începea din nou.
Până la Denver, cel puţin.
La început, totul a părut la fel. Era articolul cu NOII SOSIŢI, de această dată decupat din ziarul de circuit intern al Spitalului Receiving din Denver, în care era menţionat numele Anniei. Ziarul intern era identificat, cu scrisul ordonat al Anniei, ca The Gurney.
― Frumos nume pentru ziarul intern al unui spital, se adresă Paul camerei goale. Sunt surprins că nimeni nu s-a gândit să-l denumească
"Scăunelul Mostră". Necheză iarăşi cu acel râs înfricoşat, aproape fără să-şi dea seama. Întoarse pagina, iar acolo era primul necrolog, decupat din ziarul Rocky Mountain News. Laura D. Rothberg. Lungă suferinţă. 21
septembrie 1978. Spitalul Receiving din Denver.
Apoi faptele se îndepărtară mult de la şablon.
Următoarea pagină anunţa o nuntă, în locul unei înmormântări.
Fotografia o înfăţişa pe Annie, nu în uniformă, ci într-o rochie albă de dantelă. Lângă ea, ţinându-i mâinile, se afla un bărbat pe nume Ralph Dugan. Dugan era de meserie terapist. Anunţul purta titlul CĂSĂTORIA DUGAN-WILKES. 2 ianuarie 1979, Rocky Mountain News. Dugan era un om destul de şters, cu o singură excepţie: semăna cu tatăl Armiei. Paul credea că dacă acesta şi-ar fi ras mustaţa subţire ― ceea ce probabil ea l-a determinat să facă imediat după luna de miere ― asemănarea ar fi fost aproape nefirească.
Paul cântări din ochi grosimea paginilor care mai erau în albumul Anniei şi se gândi că Ralph Dugan ar fi trebuit să-şi consulte horoscopul
― drace, denumeşte-l ororscop ― în ziua în care a cerut-o de soţie pe Annie.
Cred că sunt mari şanse ca undeva în paginile următoare să găsescun mic articol despre tine. Unii oameni au stabilite întâlniri în Samarra;cred că tu ai avut stabilită una cu o grămadă de rufe sau cu o pisică
moartă pe o scară. O pisică moartă, cu un nume drăguţ.
Dar se înşela. Următoarea tăietură purta titlul NOI SOSIRI şi provenea din ziarul din Nederland. Nederland era un orăşel situat la vest de Boulder. Nu chiar aşa de departe de aici, consideră Paul. Pentru un moment nu reuşi s-o găsească pe Annie pe lista de nume, apoi realiză că
de fapt căuta alt nume. Era acolo, dar devenise parte componentă dintr-o corporaţie socio-sexuală denumită: "Domnul şi Doamna Ralph Dugan".
Paul ridică brusc capul. Se auzea cumva o maşină? Nu... doar vântul.
Cu siguranţă că era vântul. Privi înapoi la albumul Anniei.
Ralph Dugan se întorsese la meseria lui, aceea de a-i ajuta pe cei handicapaţi, pe cei şchiopi şi pe orbii de la Spitalul Districtual Arapahoe; probabil că şi Annie se întorsese la acea muncă onorabilă a asistentelor care ofereau ajutor şi confort celor grav răniţi.
Acum o să înceapă omorurile, gândi el. Singura întrebare importantă
este referitoare la Ralph; când o să urmeze el: la început, la mijloc sau lasfârşit?
Dar iarăşi se înşelase. În locul unui necrolog, următorul articol era o copie Xerox a unui anunţ imobiliar. În colţul din stânga sus al anunţului era poza unei case. Paul o recunoscu doar datorită grajdului ― la urma urmelor, nu văzuse niciodată casa pe dinafară.
Dedesubt, Annie scrisese cu mâna sa fermă: Avansul a fost plătit pe 3 martie 1979. Actele le-am semnat pe 18 martie 1979.
O casă pentru când se vor pensiona? Paul se îndoia. O casă de vară?
Nu; nu-şi puteau permite luxul. Deci...
Ei bine, poate-i doar o fantezie, dar încearcă asta. Poate că ea chiar îl iubeşte pe Bătrânul Ralph Dugan. Poate că a trecut un an şi ea încă nu a mirosit nimic cockadoodie la el. Ceva cu siguranţă s-a schimbat; nu mai fusese nici un necrolog de la...