INTEROGATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
DECESELE INFANTILE.
Nu s-au formulat " încă " acuzaţii,Spune Purtătoarea de Cuvânt a Cabinetului Şerifului.
de Michael Leith
Annie Wilkes, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, sora şefa a secţiei de maternitate a Spitalului Boulder, este interogată în legătură cu moartea a opt nou-născuţi ― decese care au avut loc de-a lungul unei perioade de mai multe luni. Toate decesele s-au produs după numirea în post a domnişoarei Wilkes.
Când a fost întrebată dacă domnişoara Wilkes se află în stare de arest, purtătoarea de cuvânt a Cabinetului Şerifului, Tamara Kinsolving, a spus că nu. Când a fost întrebată dacă domnişoara Wilkes a venit de bunăvoie să dea informaţii în legătură cu cazul, doamna Kinsolving a replicat: "Trebuie să spun că nu s-a întâmplat aşa ceva. Lucrurile sunt puţin mai serioase decât atât".
Întrebată dacă Wilkes a fost acuzată de vreo crimă, doamna Kinsolving a răspuns: "Nu. Nu încă".
Restul articolului era o retrospectivă a carierei Anniei. Era evident că
se transferase dintr-un loc în altul foarte des, dar nu exista nici o aluzie la faptul că în toate spitalele unde lucrase Annie, nu doar în cel din Boulder, oamenii aveau o tendinţă să o mierlească atunci când ea era prin preajmă.
Se uită fascinat la fotografia alăturată.
Annie reţinută de poliţie. Dumnezeule mare, Annie reţinută de poliţie; idolul nu se prăbuşise, dar se clătina... se clătina.
Urca nişte scări de piatră în compania unui poliţist aspru; faţa ei era opacă, golită de orice expresie. Era îmbrăcată în uniforma de asistentă
medicală şi purta pantofi albi.
Pagina următoare: WILKES ESTE ELIBERATĂ, O MAMĂ ESTE
INTEROGATĂ.
Scăpase. Cumva, scăpase cu faţa curată. Era momentul să dispară şi să reapară în altă parte ― Idaho, Utah, poate California. În loc să facă
asa ceva, ea se reîntorsese la serviciu. Şi în locul unui anunţ cu NOI SOSIRI dintr-un oraş de undeva mai la vest, era un titlu imens din Rocky Mountain News de pe prima pagină a ediţiei din 2 iunie 1982.
Oroarea continuă
ÎNCĂ TREI DECESE INFANTILE ÎN SPITALUL BOULDER
Două zile mai târziu autorităţile au arestat un infirmier puertorican, ca să-l elibereze însă după nouă ore. Apoi, pe 19 iulie, şi Denver Post şi Rocky Mountain News anunţau arestarea Armiei. La începutul lui august a avut loc o audiere preliminară. Pe 9 octombrie a început procesul pentru uciderea fetiţei Christopher, un copil de sex feminin în vârstă de o zi. În afara fetiţei Christopher mai erau încă şi alte şapte acuzaţii de crimă cu premeditare. Articolul sublinia că unele dintre victimele Anniei trăiseră îndeajuns de mult ca să le fie date nume adevărate.
Înserate între relatările de la proces, erau Scrisori către Editor, tipărite în ziarele din Denver şi din Boulder. Paul înţelese că Annie fusese tentată să le aleagă doar pe cele mai ostile ― acelea care întăreau părerea ei deformată despre specia umană ca fiind Homo împieliţatus ― dar, după
orice standarde, erau insultătoare. Se părea că existase un consens: spânzurătoarea ar fi fost ceva prea blând pentru Annie Wilkes. Un corespondent o poreclise Lady Dragon, iar porecla se împământenise pe durata procesului. Mulţi fuseseră de părere că Lady Dragon ar trebui sfârtecată de vie cu furculiţe înroşite în foc, iar mulţi indicaseră că ar fi fost foarte doritori să participe la linşare.
Lângă una dintre aceste scrisori, Annie notase cu mână tremurătoare şi oarecum patetic, complet diferit de scrisul ei ferm: Pietrele azvârlite în mine mi-ar rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată.
Era evident că cea mai mare greşeală a Anniei fusese că nu se oprise atunci când oamenii au realizat că ceva se întâmplase. Era rău, dar din nefericire, nu destul de rău. Idolul doar se clătinase. Cazul prezentat de procuratură era în întregime circumstanţial, iar în unele locuri atât de subţire, încât puteai citi prin el un ziar. Procurorul districtual avea ca dovezi: o urmă de mână de pe faţa şi gâtul fetiţei Christopher, care
corespundea cu dimensiunea mâinii Anniei, completată cu semnul lăsat de ametistul de la inelul pe care ea-l purtase la mâna dreaptă; intrările şi ieşirile din camera nou-născuţilor care, în mare, corespundeau cu decesele copiilor. Dar Annie era sora-şefă a maternităţii, la urma urmei, deci tot timpul intra şi ieşea de acolo. Apărarea a fost în stare să arate multe alte ocazii când Annie a intrat în acea cameră şi nu s-a întâmplat nimic anormal. Paul se gândi că asta era similar cu a demonstra că
meteoriţii n-au lovit niciodată Pământul, prezentând cinci zile când nici măcar unul singur n-a lovit lanul nordic al Fermierului John, dar putea să înţeleagă cât de mult cântărise acest argument în faţa juraţilor.
Procurorul şi-a întins plasa cât de bine a putut, dar cea mai serioasă
dovadă rămânea numai amprenta mâinii şi a ametistului. Faptul că
Statul Colorado se hotărâse să-i intenteze proces Anniei, având o şansă
atât de mică s-o condamne pe baza dovezilor, îl lăsa pe Paul cu o presupunere şi o certitudine. Presupunerea era că Annie spusese în timpul interogatoriului anumite lucruri care fuseseră extrem de sugestive, poate chiar incriminatorii; avocatul ei reuşise, probabil, să
excludă acest raport din documentele procesului. Cert era că decizia Anniei de a depune mărturie în favoarea ei la audierea preliminară, fusese extrem de neavenită. Avocatul ei nu reuşise să înlăture acea mărturie din proces (cu toate că s-a dat de ceasul morţii să reuşească
asta) şi, cu toate că Annie nu a mărturisit nimic specific în timpul celor trei zile din august pe care le petrecuse "acolo sus, în boxa martorilor, în Denver", el credea că de fapt ea a recunoscut totul.
Extrasele din tăieturile din ziar pe care ea le lipise în album conţineau câteva adevărate nestemate.
Dacă mă făceau să mă simt tristă?
Bineînţeles că mă făceau să mă simt tristă, având în vedere lumea în care trăim.
Nu e nimic de care să-mi fie ruşine. Nu mi-e niciodată ruşine. Ceea ce fac eu e decisiv, nu mă uit niciodată înapoi la lucruri de felul ăsta.
Dacă am asistat la înmormântarea vreunuia dintre ei? Bineînţeles că
nu. Socotesc că funeraliile sunt cumplite şi deprimante. De asemenea, nu cred că nou-născuţii au suflet.
Nu, n-am plâns niciodată.
Dacă mi-a părut rău? Cred că asta-i o întrebare filozofică, nu-i aşa?