Dădu înapoi paginile ca să verifice.
De la Laura Rothberg, în septembrie 1978. Ea s-a oprit din omoruri cam în acelaşi timp când l-a cunoscut pe Ralph. Dar asta era atunci, iar noi suntem acum; acum presiunea a început să crească iarăşi. Stările depresive revin. Ea îi priveşte pe oamenii bătrâni... cei bolnavi mortal... şi se gândeşte cât de nenorociţi sunt ei şi probabil că-şi spune: Acest mediu mă deprimă. Lungile coridoare pavate cu gresie, mirosurile, scârţâitul pantofilor cu talpă de crep şi sunetele oamenilor suferinzi. Dacă pot să
plec din acest loc, o să mă fac bine.
Deci, aparent, Ralph şi Annie s-au întors la ţară, la aerul curat.
Întoarse pagina şi tresări.
Mâzgălite la sfârşitul paginii erau cuvintele: 43 AUG. 1980. DU-TE
DRACULUI!
Hârtia, groasă cum era, se rupsese în câteva locuri datorită furiei cu care ea ţinuse stiloul.
Era articolul cu titlul DIVORŢUL S-A PRONUNŢAT, din ziarul din Nederland, dar el trebui să-l întoarcă ca să se asigure că Annie şi Ralph luaseră parte la acest divorţ. Ea îl lipise cu capul în jos.
Da, ei erau. Ralph şi Annie Dugan. Motive: cruzime mintală.
― Divorţul după o scurtă suferinţă, murmură Paul şi iarăşi privi în sus, părându-i-se că a auzit o maşină care se apropie. Vântul, doar vântul... totuşi, ar fi mai bine să se ducă la adăpostul sigur, oferit de camera sa. Nu era doar durerea care devenea din ce în ce mai intensă; el se apropia de o stare de totală teroare.
Dar se aplecă iarăşi asupra albumului. Straniu, foarte straniu, dar era prea interesant ca să-l poată pune jos. Era ca un roman atât de dezgustător, încât trebuia să-l termini.
Căsătoria Anniei se desfăcuse într-o manieră mult mai legală decât anticipase Paul. Părea corect să spui că divorţul chiar avusese loc după o scurtă suferinţă ― un an şi jumătate de fericire matrimonială nu înseamnă prea mult.
Cumpăraseră în martie o casă, iar acesta nu este un pas pe care să-l faci dacă simţeai cum ţi se destramă căsătoria. Ce se întâmplase? Paul
nu ştia. Ar fi putut inventa o poveste, dar ar fi fost numai o supoziţie.
Apoi, citind încă o dată articolul, observă ceva sugestiv: Angela Ford contra John Ford. Kirsten Frawley contra Stanky Frawley. Danna McLaren contra Lee McLaren şi...
Ralph Dugan contra Anne Dugan.
Există un obicei american, nu-i aşa? Nimeni nu vorbeşte prea multdespre el, dar există. Bărbaţii fac cereri de căsătorie la lumina Lunii;femeile intentează procesul de divorţ. Nu ÎNTOTDEAUNA se întâmplă aşa,dar de obicei da. Deci ce are de spus această structură gramaticală?
Angela spune: "Ieşi din casă, Jack!" Kirsten spune: "Fă-ţi planuri noi,Stan!"; Danna spune: "Lasă-mi cheile, Lee!". Şi ce spune Ralph, singurulbărbat care este trecut PRIMUL în această coloană? Cred că probabil aspus: "Lasă-mă să plec dracului de aici!"
― Poate că a văzut pisica moartă de pe scări, zise Paul.
Pagina următoare. Alt articol: NOI SOSIRI. Acesta era din ziarul Camera din Boulder, Colorado. Era o fotografie cu noii membri ai personalului, stând pe peluza din faţa Spitalului Boulder. Annie era în rândul doi, faţa ei fiind un cerc alb sub boneta cu bandă neagră. Altă
deschidere a unui alt show. Dedesubt era data de 9 martie 1981. Ea îşi reluase numele de domnişoară.
Boulder. Acolo înnebunise cu adevărat Annie.
Întoarse paginile mai repede şi mai repede, oroarea lui crescând, iar în minte persistându-i două întrebări: De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu şi-au dat ei seama mai repede? şi Cum, pentru numele lui Dumnezeu, a reuşit să li se strecoare printre degete?
10 mai, 1981 ― lungă suferinţa, 14 mai 1981 ― lungă suferinţă, 23
mai ― lungă suferinţă, 9 iunie ― scurtă suferinţă, 15 iunie ― scurtă, 16
iunie ― lungă.
Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă.
Paginile tremurau între degetele lui. Simţea vag mirosul lipiciului uscat.
― Cristoase, câţi a ucis?
Dacă era corect să echivalezi fiecare necrolog lipit în acest album cu o crimă, atunci scorul ei era de mai mult de treizeci de oameni până la sfârşitul lui 1981... toate înfăptuite fără nici un singur murmur din partea autorităţilor. Bineînţeles, majoritatea victimelor erau bătrâni, ceilalţi grav răniţi, dar totuşi... te-ai gândi...
În 1982, în sfârşit, Annie călcă strâmb. Tăietura din Camera din 14
ianuarie, înfăţişa faţa ei searbădă şi imobilă, ca de piatră, reprodusă în mii de puncte mici sub un titlu care spunea: A FOST NUMITĂ NOUA SORĂ ŞEFĂ A MATERNITĂŢII.
Pe data de 29 ianuarie au început decesele din maternitate.
Annie înregistrase toată povestea în stilul ei meticulos. Lui Paul nu-i fu deloc greu s-o urmărească. Dacă oamenii care-ţi vor capul ar fi găsit acest album, Annie, tu ai fi acum în închisoare ― sau în vreun azil ― şi ai
sta acolo toată viaţa.
Primele două decese infantile nu creaseră suspiciuni ― unul dintre bebeluşi avusese serioase defecte din naştere. Dar, bebeluşii, handicapaţi sau nu, nu sunt acelaşi lucru cu bătrânii care mor de blocaj renal sau cu victimele accidentelor de maşină aduse încă vii la spital, în ciuda faptului că le lipseşte jumătate din cap sau că au găuri imense în abdomen. Apoi ea a început să-i ucidă şi pe cei sănătoşi laolaltă cu cei bolnavi. El bănuia că, în psihoza ei acută, începuse să-i vadă pe toţi ca biete, biete fiinţe.
Pe la mijlocul lui martie 1982 fuseseră deja cinci decese infantile în Spitalul Boulder. A fost dezlănţuită o investigaţie amplă. Pe 24 martie, Camera numea agentul mortal ca fiind o "substanţă toxică". O "sursă de încredere din spital" era citată, iar Paul se întrebă dacă nu cumva acea sursă nu fusese chiar Annie Wilkes.
Un alt copil muri în aprilie. Doi în mai.
Apoi, de pe prima pagină a ziarului Denver Post din 1 iunie: SORA-SEFĂ A MATERNITĂŢII ESTE