Am ucis-o pentru că i-a dat un nume atât de idiot pisoiului.
Am ucis-o pentru că m-am plictisit s-o tot văd sărutându-şi prietenul pecanapea, iar el să aibă întotdeauna mâinile băgate atât de sus sub fustaei, încât credeai că e în căutare de aur.
Am ucis-o pentru că am prins-o trişând.
Am ucis-o pentru că EA m-a prins PE MINE trişând.
Amănuntele specifice nu contează, nu-i aşa? Am ucis-o pentru că era ocockadoodie împieliţată, şi asta-i un motiv îndeajuns de bun.
― Sau poate pentru că era o Doamnă Ştie-Tot, şopti Paul.
Îşi dădu capul pe spate şi scoase iarăşi un hohot de râs ascuţit şi speriat. Deci asta era Cărarea Amintirilor? Oh, ce varietate de ciudate flori otrăvitoare creşteau de-a lungul versiunii Annie Wilkes a bătrânei poteci de modă veche!
Nimeni n-a asociat vreodată cele două căzături ciudate? Prima dată,tatăl ei, apoi colega de cameră? Vorbeşti serios?
Da, era foarte serios când îşi spunea asta. Accidentele se întâmplaseră la un interval de aproape cinci ani, în două oraşe diferite.
Fuseseră comentate de două ziare diferite dintr-un stat foarte populat în care, probabil, oamenii cădeau frecvent pe scări şi-şi rupeau gâtul.
Iar ea era foarte, foarte deşteaptă.
Se părea că aproape la fel de deşteaptă ca Satana însuşi. Doar că
acum începea să se prostească. Oricum, pentru el ar fi fost o consolare minoră dacă Annie ar fi fost pusă după gratii pentru asasinarea lui Paul Sheldon.
Întoarse pagina şi descoperi încă un articol din Bakersfield Journal, ultimul, după cum se va dovedi. Titlul spunea DOMNIŞOARA WILKES A ABSOLVIT ŞCOALA SANITARĂ. Fata din oraş s-a descurcat bine. 17 mai 1966. Fotografia era a unei tinere şi uimitor de drăguţă Annie Wilkes.
Era o poză de absolvire, bineînţeles. Terminase cu laude. A trebuit doar să-şi omoare o colegă de cameră ca să reuşească asta, gândi Paul şi necheză râsul său strident şi speriat. Vântul vuia pe lângă casă ca şi cum i-ar fi răspuns. Poza mamei zdrăngăni uşor pe perete.
Următoarea tăietură era din Manchester, New Hampshire din ziarul Union Leader. 2 martie 1969. Era un necrolog care părea a nu avea nici o legătură cu Annie Wilkes. Ernest Gonyor, vârsta şaptezeci şi nouă de ani, murise în Spitalul Saint Joseph. Nu era dată cauza exactă a morţii.
"După o lungă suferinţă" spunea necrologul. Îl plângeau nevasta, cei doisprezece copii şi, pare-se, în jur de patru sute de nepoţi şi strănepoţi.
Nimic nu se aseamănă cu metoda ritmică de a produce descendenţi mari
şi mici, gândi Paul şi necheză iarăşi.
Ea l-a omorât. Asta s-a întâmplat cu bunul şi bătrânul Ernie. Altfel, dece ar fi necrologul aici? Asta-i Cartea Morţilor Anniei, nu-i aşa?
De ce, pentru numele lui Dumnezeu? DE CE?
Cu Annie Wilkes, aceasta era o întrebare care nu avea un răspuns normal. După cum bine ştii.
Altă pagină, alt necrolog din Union Leader. 19 martie 1969. Doamna se numea Hester "Queenie" Beaulifant, optzeci şi patru de ani. În poză
arăta ca un personaj ale cărui oase au fost exhumate din La Brea Tar Pits. Acelaşi lucru care îl luase pe Ernie o luase şi pe "Queenie" ― se părea că acea "lungă suferinţă" făcea ravagii. Ca şi Ernie, murise în spitalul Saint Joseph. Vizite între 2:00 şi 6:00 P.M. pe 20 martie la Casa Funerară Foster. Înmormântarea la Cimitirul Mary-Cyr, la 21 martie, ora 4:00 P.M..
Ar trebui să realizăm o interpretare specială a cântecului "Annie, NuVrei Să Treci Pe Aici?" cântat de Corul Sfânt Al Mormonilor, gândi Paul şi mai necheză un pic.
Pe paginile următoare mai erau trei necrologuri din Union Leader. Doi bărbaţi în vârstă, care muriseră de acea eternă "lungă suferinţă". A treia era o femeie de patruzeci şi şase de ani, pe nume Paulette Simeaux.
Paulette decedase în urma acelei comune "Scurte Suferinţe". Cu toate că
fotografia care însoţea necrologul era şi mai gri şi mai neclară decât de obicei, Paul observă că Paulette Simeaux o făcea pe "Queenie" Beaulifant să pară ca Thumbelina. Gândi că probabil boala ei a fost într-adevăr foarte scurtă ― o congestie cerebrală, să spunem, urmată de internarea la Saint Joe, urmată de... urmată de ce? Mai specific, ce?
De fapt, nu avea chef să se gândească la aceste amănunte specifice...
dar toate necrologurile indicau Saint Joseph ca locul în care s-au produs decesele.
Şi dacă ne uităm în registrul asistentelor medicale din martie 1969, osă găsim numele Wilkes? Prieteni, oare un urs devine un cockadoodiedacă stă în pădure?
Această carte, Dumnezeule, această carte era atât de mare.
Nu mai suport, vă rog. Nu mai vreau să mai văd nimic în plus. Am oidee. O să pun albumul ăsta jos exact unde l-am găsit. Apoi o să mă ducla mine în cameră. Cred că n-o să mai am chef să scriu; cred că o să iau opilulă în plus şi o să mă bag în pat. Asta ca să n-am coşmaruri. Dar n-o să
continui să merg pe Cărarea Amintirilor Anniei, dacă eşti bun. Te rog, terog mult.
Dar se pare că mâinile lui aveau o minte şi o voinţă a lor; continuau să întoarcă paginile, din ce în ce mai repede.
Încă două scurte anunţuri de decese din Union Leader, una de la sfârşitul lunii septembrie 1969, alta de la începutul lui octombrie.
19 martie 1970. Aceasta era din Harrisburg, Pennsylvania, din ziarul Herald. Una din paginile de la sfârşit. LISTA NOULUI PERSONAL AL
SPITALULUI. Urma fotografia unui bărbat chel, cu ochelari, care-i făcea lui Paul impresia că ar fi acel gen de individ care mănâncă seminţe pe scaun. Articolul anunţa că, pe lângă directorul publicitar (tipul chel cu ochelari), mai fuseseră angajate încă douăzeci de persoane la Spitalul Riverview: doi doctori, opt asistente medicale, personal pentru bucătărie, infirmieri şi un administrator.
Annie era una dintre asistentele medicale.
Pe următoarea pagină, gândi Paul, o să văd un scurt anunţ mortuar al unui bătrân sau o bătrână, care a decedat în Spitaluf Riverview din Harrisburg, Pennsylvania.