Furtuna a continuat toată ziua următoare. Apoi, noaptea, norii au început să se destrame şi să se îndepărteze. În acelaşi timp, temperatura a scăzut de la douăzeci de grade până fu minus şase grade. Afară totul îngheţă. În dimineaţa celei de a doua zile pe care şi-o petrecea singur, stând lângă geam şi uitându-se afară la lumea îngheţată, o auzi pe scroafa Misery guiţând şi pe una dintre vaci mugind în grajd.
Auzea des animalele; făceau în aceeaşi măsură parte din ambianţă ca şi pendula din salon ― dar, nu o auzise niciodată pe scroafă guiţând aşa.
Se gândi că parcă a mai auzit-o o dată pe vacă mugind aşa, dar fusese un sunet drăcesc auzit într-un coşmar, pentru că atunci şi el fusese chinuit de durere. Se întâmplase atunci când Annie fusese plecată
pentru prima dată, lăsându-l fără pilule. El crescuse în suburbiile Bostonului şi-şi petrecuse aproape toată viaţa în New-York City, dar bănuia totuşi, ce însemnau aceste mugete îndurerate ale vacii. Una dintre ele trebuia mulsă. Cealaltă, se părea că nu, poate pentru că Annie nu o mulsese constant şi îi secase laptele.
Şi scroafa?
Îi era foame. Asta era tot. Şi era de ajuns.
Animalele n-or să primească nici un ajutor. Se îndoia că Annie o să
reuşească să se întoarcă, chiar dacă ar fi vrut. Acest colţ al lumii devenise un patinoar imens. Era un pic surprins de cât de multă
simpatie avea pentru animale şi de mânia pe care o simţea pentru Annie, pentru felul cum ea, în arogantul ei egoism, le lăsase să sufere în grajd.
Dacă animalele tale ar putea vorbi, Annie, ele ţi-ar spune cine eADEVĂRATA păsăruică mârşavă de aici.
În ceea ce-l privea pe el, se simţea chiar foarte bine în timpul acestor zile. Mânca din conserve, bea apă dintr-o carafă nouă, îşi lua regulat medicamentele, dormea în fiecare după-amiază. Povestea lui Misery, a amneziei şi a nebănuitei (şi spectaculos de putrede) înrudiri de sânge se îndrepta constant către Africa, unde se va desfăşura a doua parte a romanului. Ironia era că femeia îl obligase să scrie ceea ce va deveni cu siguranţă cel mai bun dintre romanele Misery. Ian şi Geoffrey se aflau acum în Southhampton, pregătind de drum un schooner numit Lorelei.
Pe Continentul Negru, Misery, care continua să intre în transe cataleptice în cele mai nepotrivite momente (şi, bineînţeles, dacă va fi înţepată de altă albină ― oricând în toată viaţa ei ― va muri aproape instantaneu), va fi ori ucisă ori vindecată. Deoarece, în adâncul
continentului, la o sută cincizeci de mile de Lawstown, o aşezare anglo-olandeză situată în vârful cornului Coastei Barbare, trăiau Bourkaşii, cei mai periculoşi băştinaşi. Bourkaşilor li se mai spunea şi Oamenii-Albină.
Puţini dintre albii care îndrăzneau să se aventureze în ţinutul Bourka se mai întorseseră vreodată, dar cei care au revenit au relatat fabuloase poveşti despre faţa unei femei, reliefată pe peretele unei terase de stâncă
înaltă şi cavernoasă, o faţă neîndurătoare, cu gura căscată şi cu un rubin imens în frunte. Mai circula o poveste, ― doar un zvon, desigur, dar ciudat de persistent ― că în peşterile care împânzeau ca un fagure stânca din spatele frunţii cu rubinul, trăiau un soi de albine gigantice, zumzăind protector în jurul reginei lor, o monstruozitate gelatinoasă care împrăştia o otravă cumplită... şi vrăji atotputernice.
În timpul zilelor se distra cu această absurditate plăcută. Seara stătea liniştit, ascultând guiţatul scroafei şi gândindu-se cum o s-o omoare pe Lady Dragon.
Să joci "Poţi Tu?" în viaţa reală era cu totul altceva decât atunci când era copil şi stătea cu picioarele încrucişate în jurul unui cerc, sau atunci când stătea în faţa maşinii de scris. Atunci când era doar un joc (şi chiar dacă primeai bani pentru el, tot doar un joc rămânea), puteai să
inventezi câteva chestii aberante şi să le faci să pară credibile ― legătura dintre Misery Chastain şi domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde, de exemplu (până la urmă s-a dovedit că ele fuseseră surori-vitrege; Misery îl va descoperi mai târziu pe tatăl ei în Africa, trăind laolaltă cu Oamenii-Albină Bourka). Totuşi, în viaţa reală, acest elixir începea să-şi piardă
puterile.
Nu pentru că Paul nu încerca. În baie erau toate acele medicamente
― cu siguranţă că exista o cale să le folosească ca s-o imobilizeze pe Annie, nu-i aşa? Sau cel puţin s-o facă neputincioasă şi el să aibă timp s-o ucidă? Novrilul, de exemplu. Exista berechet din rahatul ăsta, încât el nici n-ar fi nevoie s-o ucidă. Ar muri singură.
Asta-i o idee foarte bună, Paul. Îţi spun eu ce să faci. Trebuie doar să
iei un pumn de capsule şi să le pui într-un recipient de îngheţată. Ea vacrede că sunt bucăţele de fistic şi o să le înfulece.
Nu, bineînţeles că asta n-o să meargă. Nici nu putea să facă ceva de genul: să deschidă capsulele şi să amestece pudra cu praf de îngheţată.
Novrilul pur era extrem de amar. Îl gustase şi ştia bine asta. Era un gust pe care ea l-ar recunoaşte imediat în mijlocul dulceţii aşteptate... şi apoi, vai! tu erai, Paulie. Vai ş-amar!
Într-o poveste ar fi fost o idee destul de bună. În viaţa adevărată, totuşi, pur şi simplu nu ţinea. Nu era sigur că şi-ar fi asumat riscul, chiar dacă praful din capsule ar fi fost aproape sau total fără gust. Nu era destul de sigură metoda, nu era fără risc. Ăsta nu era un joc; aici era vorba de viaţa lui.
Îi mai trecură alte idei prin minte, dar le îndepărtase mult mai repede. Una era să atârne ceva (imediat se gândise la maşina de scris)
deasupra uşii aşa încât când va intra ea să fie ucisă sau să se prăbuşească în nesimţire. Alta era să fixeze o sârmă subţire de-a lungul scărilor. Dar în amândouă cazurile problema era aceeaşi ca şi cu bătrânul truc al Novrilului-în-îngheţată: nici una nu era destul de sigură.
Descoperi că pur şi simplu nu se poate gândi la ce i s-ar putea întâmpla dacă ar încerca s-o asasineze şi ar da greş.
Pe vremea când începuse să se întunece, în a doua noapte, guiţăturile scroafei Misery continuară foarte monoton ― suna ca o uşă
neînchisă, ale cărei balamale ruginite scârţâiau din cauza vântului ― dar Bossie Nr. 1 tăcu brusc. Paul se întrebă neliniştit dacă nu cumva ugerul animalului a explodat, provocând moartea vacii prin anemiere. Pentru un moment imaginaţia sa atât de intensă!
Încercă să-i înfăţişeze vaca zăcând moartă într-o băltoacă de lapte şi sânge, dar el, îndepărtă repede această imagine. Îşi spuse să nu mai fie aşa de netot: vacile nu mor aşa. Dar vocea care-i spunea asta nu era convingătoare. Nu avea nici o idee dacă aşa ceva se poate întâmpla. Şi, oricum, nu vaca era problema lui, nu-i aşa?
Din toate ideile tale năstruşnice, se poate trage doar o singură
concluzie ― vrei s-o ucizi de la distanţă, nu vrei să-ţi mânjeşti mâinile cusângele ei. Eşti ca un om care se dă în vânt după o friptură în sânge, darn-ar rezista nici o oră într-un abator. Dar ascultă, Paulie, şi bagă bine lacap: trebuie să înfrunţi realitatea măcar în acest moment al vieţii tale,dacă până acum n-ai făcut-o. Nimic năstruşnic. Fără cotituri. Ai înţeles?
Am înţeles.
Se duse la bucătărie şi deschise sertarele până găsi cuţitele. Alese cel mai lung satâr şi se întoarse în cameră, oprindu-se ca să şteargă urmele de pe rama uşii. Cu toate acestea, urmele trecerii lui deveneau din ce în ce mai clare.
Nu contează. Dacă nu le observă de prima dată, atunci n-o să le maivadă niciodată.
Puse cuţitul pe noptieră, se băgă în pat şi apoi îl împinse sub saltea.
Când Annie o să se întoarcă o va ruga să-i aducă un pahar cu apă rece, iar atunci când se va apleca să i-l dea, o să-i împlânte cuţitul în gât.
Nimic năstruşnic.