În spate avea un rucsac. A spus că e artist, deşi am descoperit mai târziu că nu era nimic altceva decât un hipie, o păsăruică mârşavă drogată, care, în ultimele luni spălase vasele într-un restaurant din Estes Park.
Când i-am spus că am o casă în Sidewinder, a spus că asta-i o adevărată
coincidenţă. Mi-a spus că şi el se duce la Sidewinder. Spunea că primise un angajament de la o revistă din New York. Se ducea sus la hotelul acela vechi ca să picteze ruinele. Schiţele lui urmau să completeze un articol pe care-l pregătea revista. E vorba de un hotel vechi, faimos, pe nume Overlook. A ars acum zece ani. Administratorul i-a dat foc. Era nebun. Toată lumea din oraş spune asta. Dar n-are importanţă: a murit.
― L-am luat pe Pomeroy să stea cu mine. Am fost amanţi.
Îl privi cu ochii negri arzându-i pe chipul lătăreţ, păstos, iar Paul gândi: Dacă Andrew Pomeroy a putut să şi-o scoale pentru tine, Annie, înseamnă că era tot atât de nebun ca şi administratorul care a incendiat hotelul.
― Apoi am descoperit că el n-avea nici un fel de angajament ca să
facă schiţe ale hotelului. Le făcea doar pentru că dorea el şi spera să le vândă. Nici măcar nu era sigur că revista va scrie vreun articol despre Overlook. Am descoperit asta destul de repede! După aceea, am aruncat o privire în mapa lui cu desene. Mi se părea că am tot dreptul să fac aşa ceva. La urma urmei, el se hrănea cu mâncarea mea şi dormea în patul meu. În mapă nu erau decât opt sau nouă schiţe şi erau îngrozitoare.
Faţa ei se încreţi şi pentru un moment avu aceeaşi expresie pe care o avusese când imitase scroafa.
― Eu aş fi putut să desenez mai bine! A venit în timp ce eu mă uitam şi s-a înfuriat. Mi-a spus că-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala. Eu i-am spus că nu poate fi vorba de aşa ceva atunci când mă uit la lucruri care sunt în propria mea casă. I-am spus că dacă el e artist, atunci eu sunt Madame Curie.
Râdea de mine. Deci eu... eu...
― L-ai ucis, spuse Paul.
Vocea lui suna parcă din depărtare şi de undeva din timpuri străvechi.
Ea zâmbi stânjenită spre perete.
― Ei bine, cred că s-a întâmplat ceva de genul ăsta. Nu-mi aduc prea bine aminte. Doar când a fost mort. Asta-mi amintesc. Îmi amintesc că i-am făcut baie.
El o privi înmărmurit şi simţi o groază bolnăvicioasă. Îşi închipui scena ― corpul gol al lui Pomeroy plutind în cada de la parter ca o bucată de cocă, capul sprijinindu-se câş de margine, ochii deschişi pironiţi în tavan...
― A trebuit să fac asta, spuse ea dezvelindu-şi gingiile. Probabil că tu nu ştii ce poate să facă poliţia doar cu o bucată de aţă, sau cu murdăria
de sub unghiile cuiva, sau chiar cu praful din părul unui cadavru? Tu nu ştii, dar eu am lucrat toată viaţa în spitale şi ştiu! Eu ştiu! Eu ştiu despre cri-mi-NA-LIS-ti-că!
Ea se îndrepta spre una dintre acele izbucniri tipice, marea Annie Wilkes, iar el ştia că ar trebui să încerce să spună ceva care, cel puţin temporar, ar dezamorsa-o, dar parcă gura îi era amorţită, neputincioasă.
― Toţi îmi vor capul, toţi! Crezi că m-ar fi ascultat dacă aş fi încercat să le spun cum a fost? Crezi? O, nu! Ei ar fi spus probabil ceva aberant, de genul că m-am dat la el, iar el a râs de mine şi deci eu l-am ucis!
Probabil că aşa ceva ar fi zis!
Şi ştii ceva, Annie? Ştii ceva? Cred că asta s-ar putea să fie ceva maiaproape de adevăr.
― Păsăruicile mârşave din zona asta ar spune orice numai ca să mă
bage în bucluc, sau să-mi murdărească numele.
Se opri, nu chiar gâfâind, dar respirând greu, uitându-se fioroasă la el ca şi când l-ar fi invitat să îndrăznească s-o contrazică. Doar să
îndrăznească!
Apoi păru că a reuşit să se controleze şi continuă cu o voce mai calmă:
― Am spălat... ei bine... ceea ce rămăsese din el... şi hainele lui.
Ştiam ce trebuie să fac. Afară ningea, prima ninsoare adevărată a anului şi ei spuneau că până dimineaţa se va depune un strat de treizeci de centimetri. I-am pus hainele într-un sac de plastic, corpul l-am învelit în cearşafuri şi am dus totul în albia aceea secată de lângă Route 9, după
ce s-a înserat. Am mai mers cam o milă la vale faţă de locul unde s-a răsturnat maşina ta. Am mers până când am ajuns în pădure şi am aruncat totul. Probabil că tu crezi că l-am ascuns, dar nu-i aşa. Ştiam că
zăpada o să-l acopere şi m-am gândit că dezgheţul primăverii o să-l ducă
departe dacă îl las în albia pârâului. Şi chiar asta s-a întâmplat, cu excepţia faptului că n-am crezut că o să ajungă aşa de departe. Zău! P-onoarea mea! I-au găsit corpul la un an după... după ce a murit şi la aproape douăzeci şi şapte de mile depărtare. De fapt, ar fi fost mai bine dacă n-ar fi ajuns atât de departe, deoarece totdeauna sunt turişti şi zoologi în Rezervaţia Grinder. Pădurile de pe aici sunt mult mai puţin umblate. Zâmbi.
― Şi acum, acolo este maşina ta, Paul ― undeva între Route 9 şi Rezervaţia Grinder Wildlife, undeva în pădure. Este destul de departe ca să nu poţi s-o vezi de pe şosea. Am un reflector pe una din laturile Bătrânei Bessie, şi este destul de puternic, dar valea este goală până la pădure. Atunci când apele o să mai scadă puţin, cred că o să mă duc pe jos să verific, dar sunt sigură că e la adăpost. Peste doi sau trei ani o s-o găsească vreun vânător, toată ruginită şi plină cu veveriţe care-şi vor face cuiburi din banchete şi, până atunci, tu o să-mi termini romanul şi vei fi la New York sau Los Angeles, sau oriunde o să te hotărăşti să te duci, şi eu o să-mi trăiesc aici viaţa liniştită. Poate că o să corespondăm
câteodată.
Ea zâmbi vag ― zâmbetul unei femei care vede un castel printre nori
― apoi zâmbetul dispăru şi ea trecu iarăşi la treburi serioase.
― Deci m-am întors aici şi pe drum m-am gândit foarte mult.
Trebuia, pentru că dacă maşina ta a dispărut, asta însemna că tu într-adevăr mai puteai să stai, puteai să-mi termini cartea. Ştii, nu prea eram sigură că o să poţi să faci asta, deşi n-am vrut să ţi-o spun ca să nu te amărăşti. În parte n-am vrut să te amărăsc deoarece ştiam că atunci n-ai fi putut să scrii, dar asta sună mult mai rece decât sentimentele pe care le-am avut eu, dragul meu. Vezi tu, am început prin a iubi doar acea parte a ta care inventează poveşti atât de minunate, deoarece este singura parte pe care o deţin ― despre rest nu ştiam nimic, şi am crezut că ar putea fi chiar foarte neplăcut. Nu sunt o dobitoacă, să ştii. Am citit despre unii dintre aşa-zişii "autori-faimoşi", şi ştiu că adeseori ei sunt destul de dezagreabili. Zău aşa, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway şi acel taur furios din Mississippi ― Faulkner sau cum îl cheamă ― tipii ăştia s-ar putea să fi câştigat Premiul Pulitzer şi altele, dar nu erau nimic altceva decât nişte puturoşi cockadoodie. Alţii, tot aşa, ― când nu scriau poveşti minunate, îşi petreceau timpul bând şi umblând cu curve; consumând droguri şi dracu' ştie ce mai altceva. ― Dar tu nu eşti aşa şi după un timp am început să-l cunosc pe întregul Paul Sheldon şi, sper că nu te sperii că-ţi spun asta, dar am început să iubesc şi cealaltă
parte.
― Mulţumesc, Annie, spuse el de pe vârful valului strălucitor pe care se afla, dar gândi: Dar s-ar putea să mă fi citit greşit, ştii ― vreau să spun, situaţiile care-i duc în ispită pe oameni au fost cu severitate stârpite aici. E
cam greu să colinzi barurile când ai o pereche de picioare rupte, Annie. Înce priveşte consumul de droguri, o am pe Zeiţa-Albină Bourka să facă