om, nu-i aşa? Chiar decât un om plin de cockadoodie cum a fost el. Dar furtuna şi dezgheţul combinate au fost îndeajuns ca să săvârşească asta.
Maşina ta a dispărut. Asta era vestea bună.
― Ce...
Alte alarme stinse se declanşară. Pomeroy... ştia numele dar nu se putea gândi de unde-i ştia. Apoi îşi aminti. Pomeroy. Ultimul, marele Andrew Pomeroy, douăzeci şi trei de ani, din Cold Stream Harbor, New York. Găsit în Rezervaţia Grinder Wildlife, unde dracu' o mai fi fost şi asta.
― Lasă, Paul, spuse ea cu vocea afectată pe care el o ştia aşa de bine.
Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ştiu că ştii cine a fost Andrew Pomeroy, fiindcă ştiu că mi-ai citit albumul. Bănuiesc că într-un fel am sperat că
ai să mi-l citeşti; altfel de ce l-aş fi lăsat afară? Dar am vrut să mă
conving, ştii ― m-am convins. Şi bineînţeles, semnele erau rupte.
― Semnele, spuse el fără vlagă.
― O, da. Am citit odată despre o metodă prin care te poţi asigura dacă cineva ţi-a umblat prin sertare. Lipeşti un semn foarte subţire de-a curmezişul lor, iar dacă atunci când te întorci găseşti unul rupt, ştii, nu-i aşa? Ştii că cineva şi-a vârât nasul printre lucrurile tale. Vezi ce uşor e?
― Da, Annie...
O asculta, dar ceea ce voia de fapt să facă era să intre în lumina aceea superbă.
Ea se aplecă din nou să verifice ceea ce avea ea la piciorul patului; iarăşi se auzi un clinc-clanc surd, un lemn lovindu-se de un obiect de metal, apoi se întoarse, îndepărtându-şi iar absentă părul de pe faţă.
― Aşa am făcut şi cu albumul meu ― doar că nu am folosit semne, ştii tu; am folosit fire de păr din capul meu. Le-am pus de-a lungul cărţii, în trei locuri diferite, şi când am venit în această dimineaţa ― foarte, devreme, furişându-mă ca un şoricel ca să nu te scol ― toate firele dispăruseră, deci am ştiut că te-ai uitat la albumul meu. ― Se opri şi zâmbi. Pentru Annie era un zâmbet jovial, dar avea totuşi o calitate dezagreabilă, pe care el n-o putea identifica. ― Să nu crezi că am fost surprinsă. Ştiam că tu ai mai ieşit din cameră. Astea erau veştile proaste. Ştiu de mult, mult timp, Paul.
Bănuia că ar fi trebuit să se simtă mânios şi înspăimântat. Ea ştiuse, ştiuse aproape de la început, se părea... dar nu putea să simtă decât acea plutitoare, visătoare euforie, iar ceea ce spunea ea nu părea chiar la fel de important ca acea calitate a luminii care se intensifica în timp ce ziua se apropia de amiază.
― Dar ― spuse ea cu aerul unui om care se reîntoarce la treburi serioase ― vorbeam despre maşina ta. Eu am cauciucuri cu ţinte, Paul, şi la cabana mea din munţi am lanţuri pentru ele. Ieri după-amiază mă
simţeam mult mai bine ― acolo sus mi-am petrecut aproape tot timpul în genunchi, rugându-mă, iar răspunsul a venit aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, şi era chiar foarte simplu, aşa cum este de obicei. Ce-i
dai lui Dumnezeu prin rugăciuni, Paul, El îţi reîntoarce înmiit. Deci am pus lanţurile pe roţi şi m-am furişat înapoi aici. Nu a fost uşor şi ştiam că as putea să fac vreun accident în ciuda ţintelor şi a lanţurilor. Şi mai ştiam că rar se întâmplă un "accident minor" pe drumurile astea şerpuite de munte. Dar mă simţeam în siguranţă, fiindcă la fel de bine ştiam că
sunt în mâinile lui Dumnezeu.
― Este foarte înălţător ce spui tu, Annie, îngăimă Paul.
Ea îi aruncă o privire care fu pe moment surprinsă şi puţin suspicioasă... iar apoi se relaxă şi zâmbi.
― Am un cadou pentru tine, Paul, spuse ea încet, şi înainte s-o poată
întreba ce era ― nu prea era sigur dacă dorea vreun cadou de la Annie ―
ea continuă:
― Drumurile erau teribil de îngheţate. De două ori era aproape să ies de pe sosea... A doua oară, Bătrâna Bessie a descris un cerc complet şi a continuat să alunece la vale! ― Annie râse voioasă. ― Apoi m-am împotmolit într-un troian ― asta se întâmpla pe le miezul nopţii ― dar un echipaj de la Departamentul Lucrărilor Publice din Eustice a trecut pe acolo şi m-a scos afară.
― Bravo pentru cei de la Departamentul Lucrărilor Publice din Eustice, spuse Paul, dar ceea ce se auzi era foarte neclar: Brrvo pencei dla Deparrentul Lucrr Pullice dn Estice
― Ultimele două mile de pe şoseaua teritorială au fost bucata cea mai grea. Şoseaua teritorială este Route 9, ştii. Drumul pe care erai tu când ai făcut accidentul. Era acoperit cu nisip până la ieşirea din ţinut. M-am oprit la locul accidentului şi am căutat maşina ta. Ştiam ce trebuie să fac dacă o găsesc. Pentru că ar urma întrebări, şi eu aş fi prima căreia îi vor pune ei întrebări, pentru motivele pe care cred că le ştii.
Sunt cu mult înaintea ta, Annie, gândi el, Am examinat acest scenariu acum trei săptămâni.
― Unul dintre motivele pentru care te-am adus aici a fost pentru că
mi se părea a fi mai mult decât o coincidenţă... mi se părea a fi la mijloc mâna Providenţei.
― Ce părea a fi mâna Providenţei, Annie? îngăimă el.
― Maşina ta era exact în acelaşi loc în care m-am descotorosit eu de tâmpitul ăla de Pomeroy. Cel care a zis că e artist.
Flutură o mână în semn de dispreţ, îşi mişcă picioarele şi se auzi iarăşi acel clincănit când unul dintre ele lovi ceea ce avea ea acolo jos.
― L-am luat în maşină când mă întorceam de la Estes Park. Mă
dusesem acolo la o expoziţie de ceramică. Îmi plac figurinele din ceramică.
― Am observat, spuse Paul. Vocea lui părea că vine de la ani-lumină
depărtare. ― Căpitane Kirk! Se aude o voce care vine din sub-eteric, gândi el, şi chicoti uşor. Acea parte adânc îngropată în el ― partea pe care drogul nu o putea ajunge ― încerca să-l avertizeze să-şi ţină gura, să
tacă; dar ce sens avea? Ea ştia. Bineînţeles că ea ştie ― Zeiţa-Albină
Bourka ştie tot. ― Mi-a plăcut în special pinguinul pe blocul de gheaţă.
― Mulţumesc, Paul... e drăgălaş, nu-i aşa? Pomeroy făcea autostopul.