Paul îşi închise ochii şi adormi, iar când Cherockee-ul se întoarse la patru dimineaţa, murmurând pe alee, el nici nu se mişcă. Până când nu simţi înţepătura acului seringii în braţ şi se trezi văzându-i faţa aplecată
asupra lui, nu avu nici cea mai vagă idee că ea s-a întors.
21
La început se gândi că visează despre cartea sa, că întunericul era bezna din vis a cavernelor din spatele capului imens de piatră al Zeiţei-
Albină Bourka, iar înţepătura era de albină.
― Paul?
El murmură ceva fără nici o semnificaţie ― ceva ce însemna: pleacă
de aici, voce din vis, pleacă.
― Paul.
Asta nu era o voce din vis, era vocea Anniei.
Se forţă să-şi deschidă ochii. Da, ea era, iar pentru moment panica lui se înteţi. Apoi pur şi simplu dispăru, ca un fluid scurgându-se într-un canal parţial înfundat.
― Ce dracu'...!
Era total dezorientat. Ea stătea acolo în umbră, ca şi cum n-ar fi fost deloc plecată, purtând una dintre fustele ei de lână şi un pulover demodat; văzu acul din mâna ei şi înţelese că n-a simţit o înţepătură, ci o injecţie. Ce dracu' ― oricum era acelaşi lucru. Fusese prins de zeiţă.
Dar ce îi făcuse ea...?
Panica aceea cumplită încercă iarăşi să se întoarcă, şi iarăşi se lovi de un circuit mort. Tot ce putea el simţi era un fel de surpriză. Şi un fel de curiozitate intelectuală despre locul de unde venise ea şi de ce acum.
Încercă să-şi ridice mâinile, iar acestea se mişcară puţin... dar, doar puţin. Le simţea de parcă ar fi avut atârnate de ele nişte greutăţi invizibile. Căzură înapoi pe cearşaf cu o mică bufnitură scurtă.
Nu contează cu ce m-a amorţit ea. E ca şi cuvântul de pe ultimapagină a unei cărţi. Este SFÂRŞITUL.
Acest gând nu-i provocă teamă. În schimb simţi un fel de euforie calmă.
Cel puţin ea a încercat să-l facă blând... să-l facă...
― Ah, aici eşti! spuse Annie, şi adăugă cu o cochetărie hodorogită: Te văd, Paul... ochii aceia albaştri. Ţi-am spus vreodată ce ochi albaştri superbi ai? Dar bănuiesc că ţi-au spus alte femei ― femei care erau mult mai drăguţe decât mine şi mult mai îndrăzneţe în exprimarea afecţiunii lor pentru tine.
S-a întors. S-a întors noaptea, pe furiş, şi m-a omorât, cu seringa saucu o înţepătură de albină, n-are importanţă, şi nu mi-a folosit la nimiccuţitul de sub saltea. Acum sunt doar ultimul număr din considerabilul şirde cadavre ale lui Annie. Apoi, în timp ce amorţeala euforică dată de injecţie se întindea, el gândi aproape cu umor: Ce Şeherezadă proastă m-am dovedit a fi.
Se gândi că într-o clipă somnul se va întoarce ― un somn final ― dar nu veni. O văzu băgând seringa în buzunarul fustei, iar apoi aşezându-se pe pat... nu unde stătea ea de obicei; ea se aşeză pe piciorul patului şi, pentru o clipă, îi văzu doar spatele masiv, impenetrabil, atunci când ea se aplecă, ca şi cum ar fi vrut să verifice ceva. Auzi un trosc de lemn, un clanc de metal, iar apoi un sunet tremurat pe care-l mai auzise cândva.
După un moment îşi aminti. Ia chibriturile, Paul.
Diamond Blue Tips. Nu ştia ce altceva mai avea ea acolo, lângă
piciorul patului, dar unul dintre ele era o cutie de chibrituri Diamond Blue Tips.
Annie se întoarse spre el şi iarăşi îi zâmbi. Nu ştia ce altceva se mai întâmpla, dar depresia ei nervoasă trecuse. Îşi îndepărtă o şuviţă de păr şi şi-o puse după ureche cu un gest feciorelnic. Era ciudat gestul dacă-l asociai cu semi-luciul mat, murdar, al şuviţei.
Semi-luciul mat, oh, băiete tre' să-ţi aminteşti expresia asta, care nu-ideloc rea, oh, băiete, sunt drogat acum, tot trecutul a fost un prolog larahatul ăsta, hei, individa asta este principalul, oh, drace, sunt nenorocit,dar ăsta-i rahatul cu moţ de cristal, plutind pe un val imens într-un Rolls,asta este...
― Ce vrei la început, Paul? întrebă ea. Vestea bună sau cea proastă?
― Vestea bună la început. ― Reuşi să scoată un rânjet prostesc. ―
Cred că vestea proastă este că ăsta-i SFÂRŞITUL, nu? Bănuiesc că nu ţi-a plăcut prea mult cartea, nu-i aşa? Destul de rău... am încercat. Chiar am lucrat. Tocmai începeam să... ştii tu... Începeam să mă grăbesc.
Îl privi cu reproş.
― Iubesc cartea, Paul! Ţi-am spus asta şi eu nu mint niciodată. Îmi place atât de mult, încât nu mai vreau să mai citesc nimic din ea până la sfârşit. Îmi pare rău că o să te oblig să-ţi completezi singur n-urile, dar...
este ca şi cum m-aş uita pe gaura cheii.
Rânjetul lui prostesc deveni şi mai mare; se gândea că în curând colţurile gurii i se vor uni la spate, o să facă acolo un nod şi mare parte din ele, pur şi simplu, vor cădea pe jos. Poate că ar ateriza în plosca de lângă pat. Într-o parte adâncă, îndepărtată a mintii lui, acolo unde drogul nu ajunsese încă, sirenele de alarma începură să sune. Ei îi plăcea mult cartea, ceea ce însemna că nu are de gând să-l omoare.
Orice altceva, dar nu avea de gând să-l ucidă. Iar, doar dacă nu cumva opinia lui despre Annie Wilkes era total greşită, asta însemna că ea i-a pregătit ceva mult mai rău.
Acum lumina din cameră nu părea slabă; arăta splendid de pură, superb de plină de farmecul ei gri şi supranatural; îşi putea imagina cocorii care se întrevedeau în ceaţa metalica stând tăcuţi într-un picior lângă un lac de munte; îşi putea imagina fulgii de mică din rocile care ies dintre firele de iarbă primăvăratică din pajiştile de munte, strălucind în lumina aceea precum cioburile de sticlă; îşi putea imagina pitici îndreptându-se cu paşi mărunţi şi harnici spre muncă, mergând în şir printre frunzele de iederă umede de rouă...
Oh, BĂIETE, chiar că eşti drogat! gândi Paul şi chicoti uşor.
Annie îi zâmbi.
― Vestea bună ― spuse ea ― este că maşina ta a dispărut. Mi-am făcut foarte multe griji în privinţa ei, Paul. Ştiam că trebuie o furtună ca asta ca să mă descotorosesc de ea şi probabil că nici asta n-ar fi fost de ajuns. Dezgheţul de primăvară m-a descotorosit de acea păsăruică
mârşavă care a fost Pomeroy, dar o maşină este mult mai grea decât un