asta pentru mine.
― Dar tu doreşti să stai? continuă ea. Asta e o întrebare pe care a trebuit să mi-o pun mie şi oricât de mult mi-ar plăcea să-mi pun ochelari de cal, ştiam răspunsul la ea ― îl ştiam chiar înainte de a vedea semnele de acolo de pe uşă.
Ea arăta cu degetul şi Paul zâmbi: Pun pariu că ea a ştiut aproape chiar de la început. Ochelari de cal? Nu tu, Annie. Niciodată. Dar mi i-am pus eu destul de des pentru amândoi.
― Îţi aminteşti de prima dată când am plecat? După ce ne-am certat prosteşte pentru hârtia aia?
― Da, Annie,
― Atunci ai ieşit tu pentru prima dată, nu-i aşa?
― Da.
Nu avea nici un sens să nege.
― Bineînţeles. Îţi doreai pilulele. Ar fi trebuit să ştiu că o să faci orice ca să-ţi iei pilulele, dar când mă înfurii, devin... ştii tu.
Chicoti puţin nevoasă. Paul nu i se alătură, nici măcar nu zâmbi.
Amintirea acelei dureri distrugătoare, a nesfârşitei intervenţii a vocii fantomatice a comentatorului sportiv, transmiţând în direct, era încă
prea puternică.
Da, ştiu cum devii, gândi el.
― La început n-am fost foarte sigură. O, am văzut că unele dintre figurinele de pe măsuţa din salon fuseseră mişcate de la locul lor, dar am crezut că s-ar putea ca eu însămi să fi făcut asta ― am momente când nu-mi aduc aminte de nimic. Mi-a trecut prin minte că tu ai ieşit din cameră, dar apoi m-am gândit: Nu, asta-i imposibil. E aşa de bolnav şi, în plus, am încuiat uşa. Chiar m-am asigurat că cheia este încă în buzunarul meu, şi era. Apoi mi-am amintit că tu erai în scaun. Deci, poate... Unul dintre lucrurile pe care le înveţi când ai fost timp de zece ani o asistentă medicală este că întotdeauna este înţelept să verifici posibilităţile. Deci m-am uitat la lucrurile pe care le ţin în baia de la parter ― în majoritate sunt mostre pe care le-am adus din când în când acasă atunci când lucram; ar trebui să vezi toate materialele care se perindă prin spitale, Paul! Şi deci, din când în când, am luat şi eu câte ceva... hm... ce era în plus... şi nu eram singura. Am fost destul de deşteaptă ca să nu iau medicamente bazate pe morfină. Acestea se ţin sub cheie. Le numără. Le ţin evidenţa. Şi dacă au vreo bănuială că vreo asistentă, ştii tu, ciupeşte ― aşa numesc ei asta ― o urmăresc până când se conving. Apoi, bang! (Annie, îşi lovi mâna foarte tare.) Sunt concediate şi majoritatea nu-şi mai pun niciodată pe cap boneta albă. Eu am fost mai deşteaptă. Când m-am uitat la cutiile alea de carton, a fost la fel ca şi când am văzut figurinele din salon. M-am gândit că lucrurile din ele au fost puţin amestecate între ele, şi am fost aproape sigură că una dintre cutii, care fusese la fund înainte, era acum deasupra celorlalte, dar nu eram sigură. Şi aş fi putut să fac chiar eu asta când am fost... ei bine... când am fost preocupată. Apoi, două zile mai târziu, tocmai când mă decisesem s-o las baltă, am venit să-ţi aduc medicamentele de după-amiază. Tu încă dormeai. Am încercat să apăs pe clanţă, dar, timp de câteva secunde, n-a funcţionat ― era ca şi cum uşa ar fi fost încuiată.
Apoi a mers, iar eu am auzit ceva zornăind în interiorul încuietorii. După
aceea, tu ai început să te trezeşti, deci ţi-am dat pilulele ca de obicei. Ca şi cum n-aş fi bănuit. Mă pricep la asta, Paul. Apoi te-am ajutat să stai în scaun ca să poţi să lucrezi. Iar când te-am ajutat în acea după-amiază
m-am simţit ca şi Sfântul Paul în drum spre Damasc. Mi s-au deschis ochii. Am văzut cât de mult din culoare îţi revenise în obraji. Am observat că-ţi mişcai picioarele. Te dureau, ţi le puteai mişca doar puţin, dar ţi le mişcai. Iar braţele tale îşi recăpătaseră, de asemenea, forţa. Am văzut că erai iarăşi aproape sănătos. Atunci am început să realizez că aş
putea avea probleme cu tine, chiar dacă nimeni din afară nu bănuia nimic. M-am uitat la tine şi am văzut că s-ar putea să nu fiu singura de aici care ştie să păstreze secretele. În seara aceea ţi-am înlocuit medicamentele cu unele ceva mai puternice, iar atunci când am fost
sigură că nu o să te trezeşti chiar dacă sub patul tău ar exploda o grenadă, mi-am luat mica mea geantă cu scule de pe raftul din pivniţă şi am scos broasca din uşă. Şi uite ce am găsit eu!
Scoase ceva mic şi negru din unul din buzunarele cămăşii bărbăteşti.
Îl depuse în mâna lui amorţită. El o aduse aproape de faţă şi se uită
prosteşte la ea. Era o bucată îndoită şi răsucită dintr-o agrafă de păr.
Paul începu să chicotească. Nu se putea abţine.
― Ce-i aşa de nostim, Paul?
― În ziua în care ai plecat să-ţi plăteşti taxele. Trebuia să deschid iarăşi uşa. Scaunul pe rotile a fost aproape prea mare ― a lăsat urme negre. Voiam să le şterg dacă puteam.
― Ca să nu le văd eu.
― Da. Dar deja le văzusesi, nu-i aşa?
― După ce mi-am văzut în broască una dintre agrafele mele nenorocite? Poţi să fii foarte sigur că da.
Paul aprobă şi râse mai tare. Râdea atât de tare încât ochii îi lăcrimau. Toată truda lui... toate problemele pe care şi le făcuse... toate pentru nimic. Totul părea acum delicios de amuzant.
― Mi-era teamă că bucata aia de agrafă o să-mi încurce planurile...
dar n-a fost aşa, spuse el. Nici măcar n-am auzit-o zornăind înăuntru.
Iar pentru asta exista un motiv foarte bun, nu-i aşa? N-a zornăit pentru că ai scos-o tu de acolo. Ce actriţă bună eşti, Annie!
― Da, spuse ea şi zâmbi vag. Ce actriţă sunt!
Îşi mişcă picioarele. Bufnetul surd al bucăţii de lemn de la piciorul patului se auzi iarăşi.
22
― De câte ori, în total, ai ieşit din cameră?
Cuţitul. Oh, Cristoase, cuţitul.
― De două ori. Nu ― aşteaptă. Am mai ieşit o dată ieri după-amiază
pe la ora cinci. Ca să-mi umplu carafa cu apă.
Era adevărat; îşi umpluse carafa. Dar omisese adevăratul motiv pentru cea de a treia ieşire. Adevăratul motiv se găsea sub saltea.