Prinţesa şi Mazărea. Paul şi Cuţitul de Măcelărie. De trei ori, punând la socoteală drumul pentru apă.
― Spune adevărul, Paul.
― Doar de trei ori, jur. Şi niciodată ca să evadez. Pentru numele lui Dumnezeu, eu scriu o carte aici, cred că ai observat.
― Nu folosi în van numele Domnului, Paul.
― Nu-l mai folosi tu pe al meu în acest mod şi poate că o să mă
opresc. Prima dată, aveam dureri atât de mari încât credeam că cineva m-a băgat în iad de la genunchi în jos. Şi cineva a făcut-o. Tu, Annie.
― Taci din gură, Paul!
― A doua oară, am vrut doar să iau ceva de mâncare, şi să mă asigur că am câteva rezerve aici, în caz că tu aveai de gând să lipseşti mult, continuă el, ignorând-o. Apoi mi s-a făcut sete. Asta-i tot. Nici un fel de mare complot.
― Bănuiesc că n-ai încercat telefonul în nici una din dăţi, că nu te-ai uitat la încuietori ― deoarece tu eşti un băiat atât de bun.
― Bineînţeles că am încercat telefonul. Bineînţeles că m-am uitat la încuietori... nu că aş fi ajuns foarte departe în baia de nămol care era afară, chiar dacă ai fi lăsat uşile deschise. Drogul îl asalta în valuri din ce în ce mai mari şi acum el dorea ca ea să tacă şi să plece. Îl drogase îndeajuns ca să spună adevărul ― îi era teamă că, în timp, va trebui să
plătească consecinţele. Dar până atunci, dorea să doarmă.
― De câte ori ai ieşit afară?
― Ţi-am spus...
― De câte ori? Tonul vocii ei se ridica. Spune adevărul!
― Îl spun! De trei ori!
― De câte ori, fir-ai al dracului?
În ciuda cantităţii uriaşe de anestezic pe care ea i-o injectase, lui Paul începu să-i fie frică.
Cel puţin, dacă-mi face ceva, nu poate să mă doară prea tare... şidoreşte ca eu să termin cartea... aşa a zis...
― Mă tratezi ca pe o proastă.
El observă cât de lucioasă era pielea ei, ca un fel de folie de plastic mulată peste o stâncă. Părea că în acea faţă nu existau pori.
― Annie, jur...
― O, mincinoşii pot să jure! Mincinoşulor le place să jure! Ei bine, dă-i înainte şi tratează-mă ca pe o proastă, dacă asta doreşti. E bine. E o ipocrizie din partea ta. Tratează o femeie care nu-i proastă ca şi cum ar fi, şi acea femeie şi-o va lua întotdeauna înainte. Lasă-mă să-ţi spun Paul ― am pus semne şi fire de păr peste tot în casa asta şi pe multe dintre ele le-am găsit mai târziu deranjate. Deranjate sau dispărute...
chiar aşa, dispărute... puuf! N-am pus doar în album, ci şi pe holul ăsta şi de-a lungul toaletei mele de sus... În magazie... peste tot.
Annie, cum as fi putut să intru în magazie când uşa are încuietorilealea? voia el s-o întrebe, dar ea nu-i dădu timp, continuând.
― Acum îi dai înainte şi-mi tot spui că ai ieşit doar de trei ori, domnule Ştie-tot, şi am să-ţi spun eu ţie cine-i prostul.
El o privi fix, ameţit, dar uimit. Nu ştia cum să-i răspundă. Totul era atât de paranoic... atât de demenţial...
Dumnezeule, gândi el, uitând brusc de magazie, la etaj? A spus ea LA ETAJ?
― Annie, pentru numele lui Dumnezeu, cum aş fi putut ajunge la etaj?
― Oh, CORECT! strigă ea, cu vocea spartă. Oh, BINEÎNŢELES! Am
intrat aici acum câteva zile şi tu reuşiseşi să ajungi în scaunul cu rotile de unul singur! Dacă-i putut face asta, ai putut să ajungi la etaj! Te-ai putut târî!
― Da, cu picioarele mele rupte şi cu genunchiul zdrobit, spuse el.
Iarăşi apăru acea expresie de crevasă; acel întuneric plin de lilieci de sub luminiş. Annie Wilkes dispăruse. Zeiţa-Albină Bourka era aici.
― N-ar trebui să faci pe deşteptul cu mine, Paul, şopti ea.
― Ei bine, Annie, unul dintre noi ar trebui cel puţin să încerce, iar tu nu faci o treabă, prea bună. Dacă doar ai încerca să vezi cât de ne...
― De câte ori?
― Trei.
― Prima oară ca să iei medicamente.
― Da. Capsule de Novril.
― A doua oară ca să iei mâncare.
― Corect.