― Aproape gata...
Stinse torţa. Piciorul lui zăcea într-o masă de flăcări cu laba tăiată
întrezărindu-se mai încolo. Se aplecă şi o ridică pe vechea lui prietenă: găleata galbenă. O goli peste flăcări.
El urla, urla. Durerea! Zeiţa! Durerea! O, Africa!
Ea rămase privindu-l, uitându-se la cearşaful însângerat, înnegrit, cu vagă consternare ― faţa ei avea expresia unei femei care aude la radio că
un cutremur a ucis zece mii de oameni în Pakistan sau în Turcia.
― O să te faci bine, Paul, spuse ea, dar vocea ei era dintr-o dată
speriată. Ochii ei începură să privească în jur fără ţintă, aşa cum se întâmplase atunci când păruse că focul care ardea cartea sa va scăpa de sub control. Brusc, se fixară pe ceva, aproape cu uşurare.
― O să arunc gunoiul ăsta.
Ridică laba retezată a piciorului lui. Degetele se mai mişcau încă
spasmodic. Se îndreptă cu ea spre uşă. Pe când ajunse acolo degetele nu se mai agitau. El văzu pe talpă o cicatrice şi îşi aminti cum şi-a făcut-o, cum călcase, atunci când fusese mic, pe o sticlă spartă. Fusese oare pe Plaja Revere? Da, parcă aşa. Îşi aminti că plânsese, iar tatăl lui îi spusese că-i doar o tăietură mică. Tatăl lui îi spusese că înceteze să se vaite ca unul căruia i s-a tăiat piciorul de tot. Annie se opri la uşă şi se uită la Paul, care ţipă şi se cutremură în patul plin de scrum şi de sânge, cu faţa albă ca de mort.
― Acum eşti ologit, ― spuse ea ― şi nu mă învinui pe mine. A fost vina ta.
Ieşi afară.
Paul leşină.
23
Norul se întorsese. Paul se aruncă spre el, fără să-i pese dacă norul însemna de această dată moarte şi nu inconştienţă. Aproape că spera ca asta să însemne. Doar că... fără durere, te rog. Fără amintiri, fără
durere, fără orori, fără Annie Wilkes.
Se aruncă spre nor, se cufundă în el, auzind vag sunetele propriilor ţipete şi mirosindu-şi carnea arsă.
În timp ce gândurile i se stingeau, îşi zise: Zeiţă! Te ucid! Zeiţă! Te ucid! Zeiţă!
Apoi nu mai fu nimic, decât nimicul.
III
Paul
Este inutil. De jumătate de oră încerc să
adorm şi nu pot. Scrisul aici este un fel dedrog. Este singurul lucru pe care-l aştept. Înaceastă după-amiază am citit ce am scris... şipare plin de viaţă. Ştiu că pare plin de viaţă,deoarce imaginaţia mea completează toate
acele mici amănunte pe care altcineva nu le-arînţelege. De fapt, este vanitate. Dar pare unfel de vrajă... Iar eu, pur şi simplu, nu pot trăiîn acest prezent. Aş înnebuni dacă aş face-o.
JOHN FOWLES, Colecţionarul
1
CAPITOLUL 32
― O, bi ecuvâ tate Isus, gemu Ia şi făcu o mişcarea co vulsivă î ai te.
Geoffrey apucă braţul priete ului său. Bătaia co sta tă a tobelor îi pulsa î cap ca şi ceva auzit î tr-u delir ucigător. Albi ele zumzăiau î jurul lor, dar ici u a u se oprea, pur şi simplu treceau pe lâ gă ei şi se afu dau î lumi iş
ca atrase de u mag e ― cum, gâ di Geoffrey î gre o-şa, 2
Paul ridică maşina de scris şi o agită. După un timp, o bucată micuţă
de oţel căzu pe placa de lemn aşezată pe braţele scaunului pe rotile. O
ridică şi se uită la ea.
Era litera t. Maşina de scris tocmai îşi aruncase t-ul.
O să făc o plângere la direcţiune, gândi el. Am de gând nu doar SĂ
ROG să mi se dea o maşină de scris nouă ci, să fiu al dracului, O SĂ CER
una. Ea are banii necesari ― ştiu că-i are. Poate că sunt ascunşi înborcanul de dulceaţă, sub grajd, sau sunt ascunşi în pereţi la Locul EiPentru Râs, dar are paralele, şi "t", Dumnezeule, a doua literă a limbiiengleze în ordinea frecvenţei!
Bineînţeles că n-o s-o roage nimic pe Annie, cu atât mai mult să
ceară. Cândva existase un om care cel puţin ar fii rugat. Un om care suportase mult mai multă durere, un om care nu mai avea nimic de care