să se agaţe, nici măcar de căcăcioasă de carte. Acel om ar fi rugat.
Suferind sau nu, acel om ar fi avut sângele acela în el ca măcar să
încerce s-o înfrunte pe Annie Wilkes.
El fusese acel om, şi presupunea că ar trebui să se simtă ruşinat, dar acel om avusese două mari avantaje asupra acestuia de acum; acel om avusese două labe ale picioarelor... şi două degete mari.
Paul reflectă un moment, readuse pagina de la capăt (completând mental spaţiile goale) şi pur şi simplu continuă lucrul.
Mai bine aşa.
Mai bine să nu roage.
Mai bine să nu provoace.
Afară, albinele zumzăiau.
Era prima zi a verii.
3
probabil că erau.
― Lasă-mă să mă duc! mârâi Ian şi se întoarse spre Geoffrey ameninţându-l cu pumnul. Ochii îi erau ieşiţi nebuneşte din faţa lividă şi părea că habar nu are cine îl reţine să se ducă la iubita sa. Cu o certitudine rece, Geoffrey realiză că ceea ce văzuseră atunci când Hezekiah dăduse la o parte perdeaua protectoare a tufişurilor, aproape îl înnebunise pe Ian.
Încă fremăta nerăbdător şi la cel mai mic imbold ar fi pornit. Dacă se întâmpla asta, ar lua-o pe Misery cu el pe lumea cealaltă.
― Ian ―
― Lasă-mă să mă duc, îţi spun!
Ian se trase înapoi cu putere, iar Hezekiah gemu înfricoşat.
― Nu, boss, le face pe albine nebune, ele înţeapă pe Coniţa.
Ian păru că nu l-a auzit. Cu ochii înnebuniţi şi goliţi de expresie, se repezi la Geoffrey, lovindu-l pe vechiul său prieten în obraz. Geoffrey văzu stele verzi.
În ciuda lor, îl observă pe Hezekiah începând să penduleze mortala gosha ― un sac plin cu nisip pe care Bourkaşii îl preferau în lupta corp la corp ― la timp ca să şuiere:
― Nu! Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta!
Fără tragere de inimă, Hezekiah lăsă gosha să se potolească şi să
atârne fără vlagă la capătul şnurului de piele de care era agăţată.
Apoi, capul lui Geoffrey zbură brusc înapoi datorită unei noi lovituri.
Aceasta îi zdrobi buzele de dinţi şi simţi gustul călduţ, dulceag-sărat al sângelui care începuse să-i curgă în gură. Se auzi un pârâit atunci când
cămaşa lui Ian, acum decolorată de soare, începu să se rupă în strânsoarea lui Geoffrey. Încă o secundă şi ar fi liber. Geoffrey realiză cu uimire înceţoşată că era aceeaşi cămaşă pe care Ian o purtase la dineul dat de Baron şi Baroană acum trei nopţi... bineînţeles că era. De atunci, nu se ivise nici un prilej ca să se schimbe, nici pentru Ian şi nici pentru altcineva dintre ei. Doar acum trei nopţi... dar cămaşa arăta ca şi cum Ian ar fi purtat-o cel puţin trei ani la rând, iar Geoffrey simţea că trecuseră pe puţin trei sute de la acel dineu. Doar acum trei nopţi, gândi el din nou cu uimire prostească, apoi Ian îi asăltă faţa cu lovituri.
― Lasă-mă să mă duc, dracu' să te ia!
Ian lovea neîncetat cu pumnii însângeraţi faţa lui Geoffrey ― prietenul lui pentru care, atunci când ar fi gândit lucid, şi-ar fi dat viaţa.
― Vrei să-ţi demonstrezi dragostea pentru ea, ucigând-o? întrebă
Geoffrey încet. Dacă vrei să faci asta, dă-i înainte, bate-mă până-mi pierd cunoştinţa.
Pumnul lui Ian ezită. În privirea lui îngrozită, înnebunită, începu să
licărească o fărâmă de luciditate.
― Trebuie să mă duc la ea, murmură el ca prin vis. Îmi pare rău că te-am lovit, Geoffrey ― foarte rău, dragul meu prieten, sunt sigur că ştii asta
― dar trebuie... O vezi şi tu...
Privi iarăşi, ca şi când ar fi vrut să-şi confirme priveliştea groaznică, şi iarăşi făcu un gest de parcă ar fi vrut să se repeadă spre locul unde Misery fusese legată cu braţele în sus, de un copac aflat într-un luminiş al junglei.
La încheieturile mâinilor îi sclipeau cătuşele de oţel ale Baronului, legând-o de cea mai joasă creangă a eucaliptului, singurul copac din luminiş, pentru care Bourkaşii arătaseră o mare atracţie înainte de a-l trimite pe Baronul Heidzig în gura idolului, condamnându-l astfel, fără îndoială, la o moarte cumplită.
De data aceasta Hezekiah îl înşfacă pe Ian, dar tufişurile se dădură
iarăşi la o parte şi Geoffrey privi în luminiş, cu respiraţia oprindu-i-se pentru moment, ca o bucată de stofă care se prinde într-un spin ― se simţea ca un om care trebuie să urce un munte şi care duce în braţe o încărcătură
de explozibil periculos şi foarte volatil. O înţepătură, gândi el. Doar una şi pentru ea totul se sfârşeşte.
― Nu, boss, nu tre', spunea Hezekiah cu un fel de răbdare înspăimântată. E aşa cum a spus celălalt boss... dacă vă duceţi acolo, nu contează pentru ea dacă moare din o singură înţepătură sau din o mie una de înţepături. Dacă albinele se trezesc din visul lor, noi toţi murim, dar ea moare prima şi în cel mai oribil mod.