Încercă iarăşi să se îndepărteze de aceste gânduri; dar nu reuşi.
Amintirile erau prea persistente. Ele voiau să se distreze. Apoi îi veni un gând neaşteptat, o idee nouă care deschidea o nouă perspectivă.
Numai că tu te încăpăţânezi să omiţi, tocmai pentru că este atât deevident, că tu ai fost ― eşti ― în acelaşi timp Şeherezada şi pentru tineînsuţi.
Clipi, lăsându-şi capul în jos şi privind vara pe care nu se mai aşteptase s-o vadă vreodată. Umbra lui Annie îi trecu prin faţă şi apoi dispăru.
Era adevărat?
Şeherezada pentru mine însumi? gândi el din nou. Dacă este aşa, atunci se găsea faţă în faţă cu o idioţenie atât de colosală: îşi datora supravieţuirea faptului că dorea să termine rahatul pe care Annie îl obligase s-o scrie. Ar fi trebuit să moară... dar nu putea. Până când va afla cum se termină cartea.
Oh, eşti foarte nebun.
Eşti sigur?
Nu. Nu mai era sigur. Nu mai era sigur de nimic.
Cu o singură excepţie: întreaga lui viaţă depinsese şi continua să
depindă de Misery.
Îşi lăsa mintea să se îndepărteze de la subiect.
Norul, gândi el. Începe cu norul.
6
De această dată norul a fost mai negru, mai dens şi, cumva, mai liniştit. A fost o senzaţie nu de plutire, ci de alunecare. Câteodată îi trecuseră prin minte nişte idei, câteodată simţise durere, iar câteodată, vag, auzise vocea lui Annie, având aceeaşi tonalitate ca atunci când manuscrisul în flăcări din cutia grătarului ameninţase să iasă de sub control.
― Bea asta, Paul... trebuie!
Alunecare?
Nu.
Acesta nu era verbul potrivit. Cel adecvat era scufundare. Îşi aminti de apel telefonic care-l primise la ora trei dimineaţă ― se întâmplase pe vremea când era la colegiu. Supraveghetorul dormitoarelor de la etajul patru îi bătuse cu putere în uşă, spunându-i să vină şi să răspundă la
blestematul ăla de telefon. Mama lui: Vino acasă cât de repede poţi, Paul.
Tatăl tău a avut un infarct foarte grav. Se scufundă. Şi el se dusese cât de repede putuse, conducându-şi Fordul vechi cu şaptezeci de mile pe oră, în ciuda vibraţiilor care apăreau la viteza de peste cincizeci de mile pe oră, dar până la urmă fusese în zadar. Când a ajuns acolo, tatăl lui nu se mai scufunda. Se scufundase de tot.
Cât de aproape fusese el de scufundare în noaptea toporului? Nu ştia, dar probabil faptul că nu simţise aproape nici o durere în timpul săptămânii care a urmat amputării era un indicator destul de clar pentru cât de aproape fusese. Acest fapt şi panica din vocea ei.
Zăcuse în semi-comă, abia respirând din cauza efectelor secundare de depresie respiratorie pe care le aveau medicamentele; perfuziile cu glucoză se întorseseră înapoi în braţele lui. Iar ceea ce-l scosese din această stare fusese răpăitul tobelor şi zumzetul albinelor.
Tobe Bourka.
Albine Bourka.
Visuri Bourka.
Culoarea revenind încet şi implacabil într-un ţinut şi un trib care nu a existat niciodată dincolo de spaţiul hârtiei pe care scria el.
Un vis despre zeiţă, faţa zeiţei, care privea ameninţătoare peste jungla verde; un chip misterios şi erodat. Zeiţa întunecată, continentul negru, un cap de stâncă plin de albine. Dominând toate acestea era o imagine care se limpezea pe zi ce trecea (ca şi când o privelişte gigantică
s-ar fi proiectat pe norul în care se afla el). Era imaginea unui luminiş în care se afla doar un eucalipt bătrân. De cea mai joasă cracă a lui atârnau nişte cătuşe demodate de oţel albăstrui. Albinele vermuiau peste ele. Cătuşele erau goale. Erau goale deoarece Misery... scăpase? Aşa era, nu? Nu aşa trebuia să se desfăşoare povestirea?
Aşa trebuia ― dar acum nu mai era sigur. Oare asta însemna acele cătuşe goale? Sau că ea fusese răpită? Luată de idol? Dusă la regina albină, Marea Iubită a Bourkaşilor?
Tu ai fost, de asemenea, Şeherezada pentru tine însuţi.
Pentru cine spui povestea asta, Paul? Cui i-o spui? Anniei?
Bineînţeles că nu. El nu privea prin gaura din hârtie ca să o vadă pe Annie, sau s-o mulţumească pe Annie... el privea prin ea ca să scape de Annie.
Durerea începuse. Apoi mâncărimea. Norul începuse iarăşi să se lumineze şi să se destrame. El începuse să zărească camera, ceea ce era rău. Şi pe Annie, ceea ce era şi mai rău. Totuşi, se decisese să trăiască.
O parte din el, aceea care era dependentă de serialele cu suspans tot aşa cum fusese şi Annie în copilărie, decisese că el nu poate să moară până
când nu află cum şe termină cartea.
Scăpase ea oare cu ajutorul lui Ian Şi Georffrey?
Sau fusese ea dusă în capul zeiţei?
Era ridicol, dar aceste întrebări stupide cereau neapărat un răspuns.
7