L-a început n-a vrut să-l lase să-şi reia lucrul. El putuse să observe în privirea ei nervoasă cât de speriată fusese, şi încă mai era. Cât de aproape fusese el de moarte. Îl îngrijise cu o atenţie exagerată, schimbându-i bandajele pe ciotul lui supurant la fiecare opt ore (iar la început, îl informase ea cu aerul unui om care ştia că nu va lua niciodată o medalie pentru ceea ce făcuse ― deşi merita una ― i le schimbase o dată la patru ore), spălându-l cu buretele şi frecţionându-l cu alcool ― ca şi când ar fi vrut să nege ceea ce a făcut. Munca, spusese ea, o să-l facă să sufere. O să te dea înapoi, Paul! N-aş spune asta dacă
n-ar fi aşa ― crede-mă. Cel puţin, tu ştii ce se va întâmpla în continuare ―
eu MOR de dorinţă să aflu ce urmează. Se dovedi că ea citise tot ce scrisese el ― toată munca lui dinaintea operaţiei, ai putea să spui ― în timp ce el se afla la un pas de moarte... mai mult de trei sute de pagini de manuscris. La ultimele patruzeci el nu completase n-urile; Annie făcuse asta. Îi arătase aceste ultime pagini cu un soi de mândrie sfidătoare. N-urile erau ca un tipar, în şocantă comparaţie cu ale lui, care se degradaseră, devenind o mazgălitură gheboasă.
Cu toate că Annie nu i-a spus niciodată aşa ceva, ea completase nurile cu o altă dovadă a atenţiei ei ― Cum poţi să spui c-am fost crudă cu tine, Paul, când vezi toate n-urile pe care le-am completat? ― sau ca un act de ispăşire, sau poate ca un fel de ritual quasi-superstiţios: destule schimbări de bandaje, destule băi cu buretele, destule n-uri completate şi Paul va trăi. Femeia-albină Bourka poa' să facă farmece puternice, Bwana, completează acele n-uri aiurite şi totul va fi în regulă.
Aşa a început ea... dar, după-aceea, a apărut tre' să-ul. Paul cunoştea simptomele. Când ea a spus că murea de dorinţă să ştie ce se va întâmpla în continuare, nu glumea.
Deoarece tu continui SĂ TRĂIEŞTI, ca să afli ce se mai întâmplă, laasta se referă, nu-i aşa?
Aberant cum era ― chiar ruşinos în absurditatea sa ― el credea că
acesta-i adevărul.
Tre' să-ul
Era ceva ce-l iritase foarte tare când realizase că-l putea crea cu mare uşurinţă în cărţile cu Misery, dar care apărea aproape accidental sau chiar deloc în romanele serioase. Nu ştiai cu exactitate unde să găseşti tre' să, dar întotdeauna îţi dădeai seama când îl descopereai. Determina acul unui contor Geiger intern să se deplaseze până la capătul scalei.
Chiar şi stând în faţa maşinii de scris, uşor aplecat, bând căni cu cafea şi mestecând două antinevralgice la fiecare două ore (ştiind că ar trebui să renunţe la nenorocitele de ţigări, cel puţin la cele de dimineaţă, dar
incapabil să ajungă la această decizie), la luni de zile depărtare de final şi la ani-lumină distanţă de publicare, recunoşteai tre' să-ul atunci când îl obţineai. Întotdeauna când îl avea se simţea putin ruşinat ―
manipulator. Dar, de asemenea, îi făcea munca să aibă o justificare.
Cristoase! zilele treceau, iar gaura din hârtie era mică, lumina era slabă, conversaţiile pe care le auzeai, prosteşti. Continuai, deoarece asta era tot ce puteai să faci. Confucius a spus că dacă un om vrea să crească un singur rând de orez, mai întâi trebuie să strângă o tonă de bălegar. Iar apoi, într-o bună zi, gaura se lărgea până la o Panoramă, iar lumina strălucea prin ea ca o rază de soare reflectată pe un diamant şi atunci ştiai că ai găsit tre'să- ul , că era viu şi că lovea cu putere ca să iasă la suprafaţă.
Tre' să-ul, ca în: "Cred că o să mai stau încă cinci minute, dragă, tre'
să văd cum se termină capitolul ăsta". Chiar dacă tipul care spune asta şi-a petrecut toată ziua la serviciu visând la cum o să facă dragoste şi ştie că şansele sunt foarte mari ca soţia sa să adoarmă până când se duce el în dormitor.
Tre' să-ul, ca în: "Ştiu că ar trebui să mă apuc acum să pregătesc cina ― el va fi supărat dacă iarăşi mănâncă în timpul programului de la televizor ― dar tre' să văd cum se termină asta".
Tre' să ştiu dacă ea va trăi.
Tre' să ştiu dacă el îl va prinde pe păcătosul care i-a ucis tatăl.
Ţre' să ştiu dacă ea află că cea mai bună prietenă a ei se culcă cu bărbatul ei.
Tre' să-ul. Dezgustător ca şi spălatul vaselor într-un bar jegos, frumos ca şi când te-ai culca cu cea mai talentată prostituată din lume.
O, băiete, era rău; o, băiete, era bine şi o, băiete, până la urmă, nu contează cât de grosolan sau cât de crud era, pentru că, în final, era cum spuneau Jacksonii pe acel disc ―, nu te opri până nu capeţi destul".
8
De asemenea, ai fost Şeherezada pentru tine însuţi.
Aceasta nu fusese o idee pe care el să fie în stare s-o articuleze sau măcar s-o înţeleagă, oricum nu atunci, suferise prea mult din cauza durerii. Dar totuşi ştiuse asta, nu-i aşa?
Nu tu. Ăia din atelier. EI au ştiut.
Da. Ăsta era purul adevăr.
Zgomotul maşinii de tuns iarba deveni mai intens. Pentru o secundă
o văzu pe Annie. Ea îl privi, observă că el se uită la ea, şi ridică o mână
spre el. Îşi ridică şi el o mână ― cea care mai avea degetul mare. Ea dispăru iarăşi. Mare lucru!
Până la urmă, o convinsese că dacă se întoarce la lucru o să se
însănătoşească mai repede, că nu o să dea înapoi... Era hăituit de specificitatea acelor imagini care i se arătaseră în nor, iar hăituit era exact cuvântul potrivit: până când nu le punea pe hârtie, acestea rămâneau umbre care nu-i dădeau pace.
Şi-chiar dacă ea nu-l crezuse ― nu atunci ― îi permisese totuşi să se întoarcă la lucru. Nu pentru că el o convinsese, ci din cauza lui tre' să.
La început fusese în stare să lucreze doar perioade scurte, dureroase
― cincisprezece minute, poate chiar jumătate de oră dacă povestirea i-o cerea. Fiecare dintre aceste perioade scurte erau o agonie. Fiecare aranjare a poziţiei pricinuise trezirea ciotului la viaţă, aşa cum o cracă
fumegândă izbucneşte în flăcări când este lovită de o pală de vânt. În timp ce scria, îl durea cumplit, dar nu atunci fusese cel mai rău ― agonia venea o oră sau două mai târziu, atunci când ciotul în curs de vindecare îl înnebunea cu o mâncărime surdă, ca zumzetul unor albine somnoroase.
El avusese dreptate, nu ea. Nu se mai simţise niciodată cu adevărat bine ― probabil că asta nici nu era posibil în situaţia lui ― dar sănătatea sa se îmbunătăţise şi ceva din putere îi revenise. Era conştient că
orizontul intereselor lui se îngustase, dar accepta asta ca un preţ plătit supravieţuirii. Era de-a dreptul o minune că totuşi trăia.
Stând aici, în faţa maşinii de scris a cărei dantură se degrada pe zi ce trecea, privind înapoi la o perioadă care fusese mai plină de muncă decât de evenimente, Paul aprobă. Da, presupunea că fusese propria-i Şeherezada, tot aşa cum era propria lui muză atunci când se aduna pe sine şi se lăsa dus de fanteziile lui febrile. Nu avea nevoie de un psihiatru ca să-i atragă atenţia că scrisul avea o latură autoerotică ― băteai nişte clape în locul propriei cărni, dar amândouă acţiunile depindeau în mare parte de mâini abile, puternice şi de un angajament profund faţă de arta artificialului.
Dar nu fusese oare şi un mod de copulaţie, chiar dacă de un soi foarte sec? Deoarece atunci când el începea iarăşi... ei bine, ea nu-l întrerupea atunci când lucra, dar lua rezultatul fiecărei zile, chipurile doar ca să completeze literele lipsă, dar de fapt ― el ştia asta acum, tot aşa cum bărbaţii foarte potenţi ştiu care dintre femei se vor lăsa conduse acasă la sfârşitul serii şi care nu ― ca să-şi ia porţia de drog. Ca să-şi ia tre' să-ul.