Serialele cu suspans. Da. Ne-am întors la asta. Doar că, în ultimeleluni, ea vede câte un episod în fiecare zi, în loc de în fiecare după-amiază
de sâmbătă, iar Paul, cel care este scriitorul ei domestic, nu fratele ei.
Şederile lui în faţa maşinii de scris deveniseră din ce în ce mai lungi în timp ce durerea se retrăsese lent şi o parte din rezistenţa lui revenise... dar, până la urmă, el nu fusese în stare să scrie atât de repede pe cât îi ceruse ea.
Tre' să-ul care-i ţinuse pe amândoi în viaţă ― şi chiar asta se întâmplase, deoarece ea cu siguranţă i-ar fi omorât pe amândoi de mult
timp dacă n-ar fi existat el ― a fost, de asemenea, cel care i-a provocat lui pierderea degetului mare. A fost oribil, dar în acelaşi timp şi nostim. Dă
dovadă de puţină ironie, Paul ― este bună pentru circulaţia sângelui.
Şi gândeşte-te că ar fi putut să fie mult mai rău.
De exemplu, ar fi putut să fie penisul.
― Şi am doar unul, spuse el şi începu să hohotească nebuneşte în camera goală, în faţa nesuferitului Royal cu rânjet ştirb. Râse până când începură să-l doară şi burta şi ciotul. Râse până când începu să-l doară
mintea. La un moment dat, râsul se transformă în hohote uscate de plâns care-i treziră durerea şi în ceea ce mai rămăsese din degetul mare, iar când se întâmplă asta reuşi să se oprească. Se întrebă, cu oarecare indiferenţă, cât de aproape se afla acum nebunia.
Deşi, bănuia el, n-avea nici o importanţă.
9
Într-una din zile, înaintea operaţiei de amputare a degetului mare ―
poate chiar cu mai puţin de o săptămână înainte ― Annie intrase în cameră aducând două cupe mari cu îngheţată de vanilie, o cutie cu cremă de ciocolată Hershey, o cutie sub presiune de frişcă şi o cană de sticlă în care cireşele amare, roşii ca sângele, pluteau ca nişte specimene biologice.
― M-am gândit să pregătesc pentru noi nişte îngheţată asortată, spuse Annie.
Vocea ei avea un ton de falsă veselie. Lui Paul nu îi plăcu. Nici tonul vocii, nici privirea ei agitată. Acea privire spunea: Sunt o fată mofturoasă.
Îl făcea să fie prudent, să intre în alertă. Îi era foarte uşor să şi-i imagineze arătând exact la fel atunci când punea un morman de haine pe nişte trepte sau o pisică moartă pe alte scări.
― Ce idee bună. Mulţumesc, Annie, spuse el şi o privi cum toarnă
crema subţire de ciocolată şi apoi adaugă pe deasupra doi norişori albi, superbi, de frişcă din cutia sub presiune. Făcu toate acestea cu îndemânarea unui om stăpânit de multă vreme de patima dulciurilor.
― Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. O meriţi. În ultimul timp ai lucrat din greu.
Îi întinse o îngheţată. După a treia înghiţitură începu să i se încleieze gura, dar continua s-o mănânce. Era mai înţelept. Una dintre principalele reguli ale supravieţuirii aici în superba zonă Western Slope, era să gândeşti: Când Annie te serveşte cu ceva, ar fi bine să nu refuzi.
Pentru un timp se lăsă tăcerea, apoi Annie îşi puse linguriţa jos, îşi şterse cu dosul mâinii de pe bărbie un amestec de cremă de ciocolată şi îngheţată topită şi spuse voioasă:
― Povesteşte-mi continuarea.
Paul îşi puse jos linguriţa.
― Ce vrei să spui?
― Povesteşte-mi romanul până la sfârşit. Nu mai am răbdare. Pur şi simplu nu mai pot.
Şi nu ştiuse el oare că asta va urma? Da. Dacă cineva ar fi adus în casa Anniei ultimele douăzeci de episoade noi din serialul "Omul-Rachetă", ar fi aşteptat ea oare. Ar fi vizionat unul pe săptămână sau măcar unul pe zi?
Privi avalanşa pe jumătate topită a îngheţatei ei, una dintre cireşe aproape îngropată în frişcă, alta plutind în siropul de ciocolată. Îşi aminti cum arătase salonul, cu farfuriile cu zahăr întărit pe ele, împrăştiate peste tot.
Nu. Annie nu era genul de om care să aştepte. Annie ar fi privit într-o singură noapte toate cele douăzeci de episoade, chiar dacă şi-ar fi provocat astfel tulburări de vedere şi o migrenă cumplită.
Pentru că Armie îi plăceau lucrurile dulci.
― Nu pot să fac asta, spuse el.
Faţa ei se întunecă imediat, dar nu cumva era acolo şi o umbră de mulţumire?
― Oh? De ce nu?
Pentru că nu mi-ai mai arăta respect dimineţile, se gândi el să-i răspundă, apoi se abţinu. Se abţinu din răsputeri.
― Pentru că sunt un narator foarte prost, răspunse el.
Ea înfulecă restul de îngheţată în cinci îmbucături imense, care ar fi făcut gâtul lui Paul să devină gri din cauza degeraturilor. Apoi puse cupa jos şi se uită supărată la el, ca şi cum nu el era marele Paul Sheldon, ci unul care şi-a permis să-l critice pe marele Paul Sheldon.
― Dacă eşti un narator atât de prost, cum se face că ai scris bestseller-uri pe care milioane de oameni le adoră?
― Nu am spus că sunt un scriitor foarte prost. De fapt, se întâmplă să
cred că mă pricep foarte bine la asta. Dar ca narator sunt îngrozitor.
― Ce faci tu acum este să inventezi scuza cockadoodie.