cam la o săptămână după ce ea a adus îngheţatele alea oogy. Cam peatunci. Doar o săptămână şi o plângere. Despre cum mă înnebuneştezgomotul pe care-l face litera lipsă. Nici măcar nu i-am sugerat să
cumpere de la Nancy Desfrânata, sau cum o cheamă, altă maşină de scrisfolosită, una cu toate literele intacte. Am spus doar că zgomotul ăla mă
înnebuneşte, apoi, cât ai zice peşte, ţac-pac, uite că nu mai este degetulmare de la mâna stângă al lui Paul. Doar că ea nu a făcut de fapt astapentru că eu m-am plâns de maşina de scris, nu-i aşa? A făcut-o pentrucă eu i-am spus nu şi ea a trebuit să accepte asta. A fost un act de furie.
Furia a fost rezultatul conştientizării. Ce conştientizare? Cum, că ea nudeţine la urma urmei toate aluurile ― că eu am o anumită influenţă pasivă
asupra ei. Puterea lui tre' să. M-am dovedit la urmă că sunt o Şeherezada destul de bună.
Era aberant. Era amuzant. Dar era şi real. Milioane de oameni l-ar putea zeflemisi, dar doar pentru că ei nu reuşeau sâ realizeze cât de universală putea deveni influenţa artei ― chiar şi dacă era degenerată
cum erau romanele populare. Gospodinele îşi aranjau programul zilnic în funcţie de serialul melodramatic de după-amiază. Dacă se reîntorceau la serviciu, cea mai mare prioritate devenea cumpărarea unui Video-recorder, ca să poată urmări noaptea acele seriale. Atunci când Arthur Conan Doyle l-a omorât pe Sherlock Holmes la Reichenbach Falls, toată
Anglia Victoriană s-a ridicat şi l-a cerut înapoi. Tonul protestului lor a fost exact cel al Anniei ― nu mâhnire adâncă, ci ultraj. Doyle a fost certat de mama sa când i-a scris şi i-a comunicat intenţia sa de a termina cu Holmes. "Vrei să-l ucizi pe acel agreabil Domn Holmes? Ce prostie! Să nu îndrăzneşti!"
Sau, de exemplu, cazul prietenului său Gary Ruddman, care lucra la Biblioteca Publică din Boulder. Într-o zi, când Paul se dusese să-i facă o vizită, găsise jaluzelele lui Gary trase, iar la uşă era atârnată o perdea neagră de crep. Îngrijorat, Paul ciocănise tare până când Gary îi răspunsese. Pleacă, îi spusese Gary. Sunt foarte deprimat azi. A murit
cineva. Cineva foarte important pentru mine. Când Paul l-a întrebat cine, Gray îi răspunsese obosit: Van der Valk. Paul îl auzise îndepărtându-se de uşă şi deşi bătuse iarăşi, Gary nu se întorsese. După cum aflase mai târziu, Van der Valk fusese un detectiv fictiv creat ― şi apoi distrus ― de un scriitor pe nume Nicolas Freeling.
Paul fusese convins că reacţia lui Gary a fost mai mult decât falsă; crezuse că a fost un rol jucat prost. Pe scurt, o prefăcătorie. Continuase să creadă asta până în 1983, când citise: Lumea, în Viziunea lui Garp.
Făcuse greşeala să citească scena în care fiul cel mic al lui Garp moare înfipt într-un schimbător de viteze, cu puţin înainte de a se duce la culcare. Timp de multe ore n-a putut să adoarmă. Scena nu-i părăsea mintea. Ideea că ai putea să suferi din cauza unui personaj fictiv era absurdă, dar îi trecuse de multe ori prin minte în timpul nesfârşitelor răsuciri şi zvârcoliri în pat. Pentru că, de fapt, tocmai asta făcea: suferea.
Această realizare nu l-a determinat să se întrebe dacă nu cumva Gary Ruddman nu fusese foarte serios în chestia cu Van der Valk. Iar acest fapt îl făcuse să-şi mai amintească ceva: când terminase romanul lui William Golding: Împăratul Muştelor, la vârsta de doisprezece ani, se dusese la frigider să-şi ia un pahar cu limonadă... şi apoi brusc a schimbat direcţia, grăbindu-se din cauza unui spasm la stomac care s-a finalizat în baie. Acolo s-a aplecat deasupra toaletei şi a vomat.
Pe neaşteptate, Paul îşi aminti exemple ale acestei manii ciudate; modul cum oamenii invadau docurile din Baltimore, în fiecare lună, atunci când trebuia să ajungă pachetul care conţinea ultimul fascicul din Micul Dorrit al lui Dickens sau Oliver Twist (unii se înecau, dar asta nu-i descuraja pe ceilalţi); bătrâna în vârstă de o sută cinci ani, care a declarat că va trăi până când Domnul Galsworthy termină Forsyte Saga
― şi care murise la mai puţin de o oră după ce i se citise ultima pagină
din ultimul volum; tânărul alpinist, internat în spital datorită unei hipotermii considerate fatale şi căruia prietenii i-au citit non-stop Lord of Rings, până când a ieşit din comă; sute de alte asemenea incidente.
Fiecare autor de ficţiune bestseller, bănuia el, avea exemplul sau exemplele sale personale despre implicarea radicală a cititorului în lumea fantastică pe care scriitorul o creează... exemple ale complexului de Şeherezadă, gândi Paul acum, pe jumătate adormit, în timp ce zgomotul maşinii de tuns iarba a Anniei se stingea undeva în depărtare. Îşi aminti că primise două scrisori care sugerau crearea de parcuri de distracţie, bazate pe romanele Misery, în acelaşi stil cu Disney World şi Marea Aventură. Una dintre aceste scrisori conţinuse şi un plan schematic. Dar câştigătoarea panglicii albastre (cel puţin până când Annie Wilkes intrase în viaţa lui) fusese doamna Roman D. Sandpiper III, din Ink Beach, Florida. Doamna Roman D. Sandpiper, al cărei prenume era Virginia, transformase una dintre camerele de la etaj a casei sale în Salonul lui Misery. Indusese în scrisoare fotografii Polaroid ale Roţii de Tors a lui Misery, a Biroului lui Misery (completat de un bilet pe jumătate scris
adresat domnului Faverey, în care îi spunea că ea o să ia parte la Recitalul de la Şcoală din data de 20 nov. ― realizat cu un scris pe care Paul îl considerase atunci foarte potrivit pentru eroina sa; nu o caligrafie înflorată specifică doamnelor din înalta societate, ci un scris aproape de tipar, vag feminin), Canapeaua lui Misery, Devizele lui Misery. (Lasă
Dragostea Să Te Instruiască; Nu Încerca Să Stăpâneşti Dragostea) etc, etc.
Mobila, glăsuia scrisoarea doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper, era în întregime autentică, nu reproducere, şi, în timp ce nu putea fi sigur de asta, Paul bănuia că este adevărat. Dacă era aşa, micul colţ din lume imaginară trebuie s-o fi costat pe doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, mii de dolari. Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper se grăbise să-l asigure pe Paul că ea nu-i folosea personajul ca să câştige bani, şi nici nu avea planuri în această direcţie ― Doamne fereşte! ― dar că dorea ca el să vadă fotografiile Şi să-i spună unde a greşit (ceea ce era sigură că s-a întâmplat în multe locuri). Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper spera, de asemenea, ca el să-i comunice opinia sa. Când se uitase la acele fotografii, avusese un sentiment care fusese straniu şi totuşi misterios de intangibil ― ca şi cum privise nişte fotografii făcute propriei lui imaginaţii şi a ştiut că din clipa aceea, ori de câte ori va încerca să-şi închipuie salonaşul lui Misery şi cabinetul, pozele doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper îi vor veni imediat în minte, obturându-i imaginaţia cu concreteţea lor reconfortantă, dar uni-dimensională. Să-i spună ei unde a greşit? Era o nebunie! De acum înainte el va fi acela care îşi va pune această întrebare! Îi răspunsese; o scrisoare scurtă de felicitări şi de admiraţie ― o mică scrisoare care nici măcar nu lăsase să
se întrevadă unele dintre întrebările privind-o pe doamna Roman D.
("Virginia") Sandpiper, care îi trecuseră lui prin minte. De exemplu: cât de sănătoasă mintal era ea? ― şi primise drept răspuns o altă scrisoare cu un set nou de fotografii. Prima scrisoare a doamnei Roman D.
("Virginia") Sandpiper conţinuse două pagini scrise de mână şi şapte fotografii. A doua avea zece pagini şi patruzeci de poze. Scrisoarea era o descriere amănunţită (şi până la urmă foarte obositoare) a locurilor de unde ― doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper îşi procurase fiecare piesă de mobilier, cât de mult plătise pentru ea şi ce restaurări necesitase. Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper îi relatase că găsise un om pe nume McKibbon, care era posesorul unei vechi puşti pentru vânat veveriţe, şi că-l rugase să tragă un glonţ în peretele de lângă
scaun. Dacă nu putea să bage mâna în foc în ceea ce priveşte vechimea exactă a puştii, recunoştea doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, calibrul era cel bun. Fotografiile erau, în majoritate, de detaliu. Dacă n-ar fi fost legenda de pe spatele fiecăreia, ai fi putut crede că era unul din jocurile acelea din reviste, "CE REPREZINTĂ ACESASTA FOTOGRAFIE?", unde fotografia mărită a unei agrafe de birou o făcea să arate ca un pilon, şi cea a unui dop de bere să pară un tablou de Picasso. Paul nu răspunsese la această scrisoare, dar asta n-o oprise pe doamna Roman
D. ("Virginia") Sandpiper să-i mai trimită încă cinci (primele patru cu fotografii ataşate), înainte de a fi redusă la tăcere uimită şi rănită.
Ultima scrisoare era semnată simplu, băţos, doamna Roman D.
Sandpiper. Invitaţia (oricât de patetică fusese) de a-i spune "Virginia"
fusese retrasă.
Sentimentele femeii, oricât de obsedate au fost, nu evoluaseră
niciodată spre fixaţia paranoică a Anniei, dar Paul înţelese că punctul de pornire fusese acelaşi. Complexul de Şeherezadă. Puterea imensă şi foarte acaparatoare a lui tre' să.
Plutirea lui se accentua. Adormi.
10
În ultimul timp moţăia şi aţipea, aşa cum li se întîmplă bătrânilor, pe neaşteptate şi câteodată în cele mai nepotrivite momente, şi dormea tot aşa cum dorm bătrânii ― adică despărţit de lumea trează doar printr-o membrană foarte subţire. Nu încetă să audă zgomotul făcut de maşina de tuns iarba, dar tonalitatea lui deveni mai gravă, mai aspră; sunetul unui cuţit electric.
Îşi alesese o zi nepotrivită ca să înceapă să se plângă despre Royal şi despre n-ul lui lipsă. Dar de fapt nu exista niciodată o zi potrivită, bineînţeles, ca să-i spui nu Anniei Wilkes. Pedeapsa putea fi amânata...
dar nu puteai scăpa de ea.
Ei bine, dacă te deranjează atât de mult, trebuie să-ţi dau ceva să-ţiabată gândurile de la bătrânul n. O auzise cotrobăind prin bucătărie, aruncând nişte lucruri, înjurând în dialectul ei propriu şi straniu. Zece minute mai târziu, intrase în cameră cu seringa, cu sticla de Betadine şi cuţitul electric. Paul începuse imediat să urle. Ajunsese, într-un fel, ca şi câinii lui Pavlov. Când Pavlov suna un clopoţel, câinii salivau. Când Annie intra în camera de oaspeţi cu o seringă, o sticlă de Betadine şi un obiect ascuţit de tăiat, Paul începea să urle. A înfipt cuţitul în pervazul ferestrei şi apoi au urmat alte rugăminţi, alte ţipete şi multe promisiuni că va fi cuminte. Când a încercat să se retragă din faţa seringii, ea i-a spus să stea liniştit şi să fie cuminte, că altfel, ceea ce se va întâmpla, va avea loc fără anestezie. Când el a continuat să se îndepărteze de ac, scâncind şi rugându-se, Annie îi sugeră că dacă el într-adevăr asta dorea, poate că ar fi mai bine ca ea să folosească cuţitul ca să-i taie gâtul şi astfel să se termine totul.
Atunci el se liniştise şi o lăsase să-i facă anestezia, iar de această
dată, Betadina se împrăştiase pe degetul mare de la mâna stângă şi pe lama cuţitului (când ea îl pornise, şi lama începuse să ferăstruiască în gol, Betadina se dispersase într-o ploaie de picături maronii pe care ea păruse că nu le remarcă), iar până la sfârşit, bineînţeles, în aer se
împrăştiaseră picături mult mai roşii. Fiindcă atunci când Annie se hotăra să facă ceva, ea ducea treaba până la capăt. Annie nu putea fi înduplecată cu rugăminţi. Annie nu putea fi influenţată de urlete: Annie avea curajul să-şi susţină opiniile.
În timp ce lama zumzăitoare şi vibratoare se adâncise în pielea moale dintre degetul mare, care curând avea să fie defunct, şi degetul arătător, ea îl asigurase că îl iubeşte cu acea voce care sugera că "asta-o-doare-mai-mult-pe-Mama-decât-te-doare-pe-tine-Paulie".