unul dintre exerciţiile de ridicat. Braţele lui subţiri tremurau, ciotul degetului pulsându-i intens, fruntea fiindu-i acoperită cu o peliculă de transpiraţie. Erai pistolarul tânăr şi dur care dorea să-şi bată joc de sclerozatul de şerif, nu-i aşa? Doar că ţi-ai scuipat deja una dintre litere şi văd că unele dintre celelalte ― t-ul, e-ul şi g-ul, de exemplu ― au început să arate ciudat... câteodată sunt aplecate într-o parte, câteodată în cealaltă, câteodată se imprimă puţin mai sus decât nivelul celorlalte, câteodată apar mai jos. Cred că bătrânul sclerozat o să câştige runda asta, prietene. Cred că bătrânul sclerozat o să te bată măr... şi căţeaua s-
ar putea să ştie asta. Poate din cauza asta mi-a luat degetul de la mânastângă. Cum era zicala aceea veche: S-ar putea să fie nebună, dar în modsigur nu-i proastă.
Se uitase la maşina de scris cu o intensitate obosită.
Dă-i înainte. Dă-i înainte şi dezintegrează-te. Oricum o să termin. Dacă
ea vrea să-mi cumpere alta, o să-i mulţumesc frumos, dar dacă nu, o să
termin pe carneţele de notiţe.
Singurul lucru pe care nu-l voi face este să ţip.
Nu o să ţip.
Eu.
Nu.
12
Nu o să ţip!
Stătea la geam, complet treaz acum, pe deplin conştient că maşina de poliţie pe care o vedea pe aleea din faţa casei Anniei era tot atât de reală
cum fusese cândva piciorul lui.
Ţipă! Fir'ai al Dracului, ţipă!
Dorea să facă asta, dar legământul era prea puternic ― foarte puternic. Nici măcar nu-şi putea deschide gura. Încearcă şi imediat văzu picăturile de Batadină zburând de pe lama cuţitului electric. Încercă şi auzi imediat scrâşnetul lamei toporului când intrase în os, sfârâitul slab care se auzise când chibritul din mâna ei aprinsese Bernz-O-matiC-ul..
Încercă să-şi deschidă gura, dar nu reuşi.
Încercă să-şi ridice braţele. Nu reuşi.
Un geamăt teribil îi scăpă printre buzele strânse, iar degetele lui produceau sunete uşoare ciocănind în marginile Royalului, dar asta era tot ce putea face, era tot controlul asupra destinului său de care mai era în stare. Nimic din ce se întâmplase înainte ― poate cu excepţia momentului când realizase că deşi piciorul stâng se mişcă, talpa stângă
stătea pe loc ― nu fusese atât de cumplit ca infernul acestei imobilităţi.
În timp real nu a durat mult; poate cinci secunde şi cu siguranţă nu mai mult de zece. Dar înlăuntrul lui Paul Shefdon păruseră ani.
Acolo, drept în faţă, era salvarea; el doar trebuia să spargă geamul şi lacătul pe care căţeaua îl pusese la limbă şi să urle: Ajutor, ajutor, scapă-mă de Annie! Scapă-mă de zeiţă!
În acelaşi timp o altă voce striga: O să fiu cuminte, Annie! N-o să ţip!
O să fiu cuminte, o să fiu cuminte de dragul zeiţei! Promit că n-o să ţip,doar să nu mai tai nimic din mine! Ştiuse el oare înainte de asta, ştiuse el într-adevăr cât de mult reuşise ea să-l intimideze, sau cât de mult din eul său esenţial ― din ficatul şi puterea minţii sale ― reuşise ea să
înlăture? Ştia cât de constant a fost terorizat? Dar ştia oare cât de mult i
se amputase personalitatea, cândva atât de puternică încât el o considerase indiscutabilă?
Un singur lucru îl ştia cu o oarecare certitudine: mult mai multe erau în neregulă cu el decât paralizia limbii, tot aşa cam mult mai multe merseseră prost la scris decât doar n-ul lipsă sau decât febra, sau scăderile de continuitate, sau chiar decât pierderea curajului. Adevărul, în grozăvia lui, era atât de simplu! Murea bucăţică cu bucăţică; însă
moartea nu era atât de rea pe cât se temuse. Dar se ofilea, iar acesta era ceva îngrozitor, fiindcă era o chestie idioată.
Nu ţipa! vocea panicată îi strigă totuşi, când sticletele deschise uşa maşinii de patrulare şi ieşi afară, aranjându-şi pălăria cu boruri mari.
Era tânăr, n-avea mai mult de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani; purta ochelari de soare negri ca petrolul. Se opri să-şi aranjeje cuta pantalonilor kaki de uniformă, iar treizeci de iarzi mai încolo un bărbat cu ochii albaştri, ieşiţi din orbite pe un chip bătrân, stătea şi-l privea din spatele unei ferestre, gemând printre buzele strânse şi cu palmele tremurându-i pe placa de lemn aşezată peste braţele scaunului rulant.
nu ţipa
(da, ţipă)
ţipă şi o să se termine, ţipă şi se poate sfârşi, (niciodată, niciodată n-o să se termine, până când o să mor; puştiul ăla nu se poate împotrivi zeiţei) Paul, o, Dumnezeule, eşti mort deja? Ţipă, căcăciosule nenorocit!
TIPĂ DIN TOŢI RĂRUNCHII!
Buzele lui se deschiseră cu un pârâit brusc. Trase aer în plămâni şi-şi închise ochii. Habar nu avea ce o să iasă sau dacă va ieşi ceva ― până
când veni:
AFRICA! urlă Paul. Mâinile tremurătoare îi zburară în sus ca nişte păsări speriate şi se încleştară pe cap ca şi când ar fî vrut să ţină creierul care parcă făcea explozie.
― Africa! Ajutor! Ajutor! Africa!
13
Ochii i se deschiseră brusc. Poliţistul privea spre casă. Paul nu-i putea vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar înclinaţia capului său sugera o nedumerire moderată. Mai făcu un pas apoi se opri.