Annie se uită în sus la el.
― Ştii că nu eu l-am ucis.
― Annie...
― Tu l-ai ucis. Dacă ţi-ai fi ţinut gura, l-aş fi expediat de aici. Ar fi viu acum şi n-ar mai exista nimic din toată această mizerie pe care trebuie s-o curăţ.
― Da, spuse Paul. Ar fi plecat şi şi-ar fi văzut de treabă, dar eu, Annie?
Ea trăgea furtunul din pivniţă şi îl înfăşura în jurul braţului.
― Nu înţeleg la ce te referi.
― Ba da, ştii.
În acest şoc adânc, el îşi găsise propria seninătate.
― El avea fotografia mea. Acum este în buzunarul tău, nu-i aşa?
― Nu-mi pune nici o întrebare şi n-am să-ţi spun nici o minciună.
În partea stângă a ferestrei se afla un robinet. Ea începu să
înşurubeze pe el capătul furtunului.
― Un poliţist districtual care are fotografia mea; asta înseamnă că
cineva mi-a găsit maşina. Amândoi ştiam că o va găsi cineva. Eu sunt doar surprins că a durat atât de mult. Într-un roman, o maşină s-ar putea să plutească până când iese din scenă ― cred că aş putea să-i fac pe oameni să creadă asta dacă ar trebui ― dar în viaţa adevărată, sub nici o formă. Dar noi totuşi am continuat să ne minţim, nu-i aşa Annie?
Tu, din cauza cărţii, eu, pentru viaţa mea, atât de mizerabilă cum a devenit.
― Habar n-am despre ce vorbeşti. ― Deschise robinetul. ― Tot ce ştiu eu, este că l-ai omorât pe bietul copil atunci când ai aruncat scrumiera prin geam. Tu începi să confuzi ceea ce ţi s-ar putea întâmpla ţie, cu ce i s-a întâmplat deja lui.
Rânji spre el, în acel rânjet se citea nebunia. Dar, mai era totuşi ceva în el, ceva care-l sperie pe Paul. Văzu acolo o răutate conştientă ― un demon care se ascundea în spatele ochilor ei.
― Căţea! spuse el.
― Căţea nebună, nu-i aşa? întrebă ea încă zâmbitoare.
― O, da ― eşti nebună.
― Ei bine, o să trebuiască să vorbim despre asta, nu-i aşa? Când o să
am mai mult timp. O să trebuiască să discutăm multe despre asta. Dar, chiar acum, sunt foarte ocupată, după cum cred că observi.
Ea desfăşură furtunul şi deschise robinetul. Petrecu jumătate de oră
spălând sângele de pe peluză, alee şi maşina de tuns iarbă, iar în tot acest timp printre picături sclipi un mic curcubeu.
Apoi închise robinetul şi se întoarse de-a lungul furtunului, înfăşurându-l în jurul braţului. Încă mai era destul de multă lumină
afară, dar umbra ei se întindea lungă în spate. Era ora şase.
Deşurubă furtunul de pe robinet, deschise oblonul şi aruncă
înăuntru şarpele de plastic verde. Închise oblonul, trase zăvorul, se dădu un pas înapoi cercetând aleea udă şi peluza care arăta ca şi cum o rouă
groasă s-ar fi depus pe ea.
Annie merse la maşina de tuns iarba, se urcă în ea, o porni şi o duse în spatele casei. Paul zâmbi puţin. Ea avea norocul Necuratului, iar atunci când era în alertă şi presată de timp avea aproape şi inteligenţa Necuratului ― dar aproape era cuvântul cheie. Se împiedicase în Boulder şi scăpase de cădere doar datorită norocului. Acum iar s-a împiedicat. El văzuse asta. Spălase sângele de pe maşina de tuns iarba, dar uitase de
lama de dedesubt ― de fapt, de tot locaşul lamei. S-ar putea să-şi amintească mai târziu, dar Paul era convins că nu. Lucrurile aveau o predilecţie ca să se şteargă din mintea lui Annie, odată ce momentul a trecut. Îi veni ideea că mintea ei şi maşina de tuns iarba, aveau multe în comun ― ceea ce vedeai, arăta în regulă. Dar dacă întorceai lucrul pe dos ca să-i priveşti mecanismul, observai o maşină ucigătoare, mânjită de sânge şi cu lamă foarte ascuţită.
Se întoarse la uşa bucătăriei şi intră iarăşi în casă. Se duse la etaj, iar el o auzi pentru un timp răscolind ceva pe acolo. Apoi coborî încet, târând după ea ceva ce părea a fi greu şi moale. După un moment de gândire, Paul deplasă scaunul spre uşă şi îşi lipi urechea de ea.
Paşi îndepărtaţi care se stingeau ― sunau în gol. Şi iarăşi acel sunet: un obiect moale târât. Imediat mintea lui se aprinse de reflectoarele panicii, iar pielea i se strânse de groază.
Magazia! S-a dus în magazie ca să ia toporut! Din nou toporul!
Dar asta fu doar un atavism momentan şi îl îndepărtă. Ea nu se dusese în magazie; cobora în pivniţă. Târa ceva în pivniţă.
O auzi urcând şi se duse lângă fereastră. În timp ce bocăniturile tocurilor ei se apropiau de uşa camerei, în timp ce cheia intra în gaură, el gândi: A venit să mă omoare. Şi singura emoţie pe care i-o provocă
acest gând fu o uşurare obosită.
16
Uşa se deschise, iar Annie se opri acolo, privindu-l contemplativ. Se schimbase într-o cămaşă albă şi pantaloni kaki de bumbac. Pe umăr purta o sacoşă mică de aceeaşi culoare, prea mare ca să fie o poşetă şi prea mică pentru a fi un rucsac.