Privi în altă parte, scoasă din priză, tăcută ca una dintre pietrele pivniţei, tot atât de goală ca şi prima sticlă de Pepsi pe care o băuse. Îţi vine să hăuleşti ho-la-rioo. A hăulit oare astăzi Annie ho-la-rioo? Ba bine că nu! O frăţioare, Annie urlase astăzi ho-la-rioo de se zguduise toată
curtea. Începu să râdă. Ea nu dădu nici un semn că l-a auzit.
Apoi, lent, începu să se reîntoarcă la realitate.
Îl privi, clipind.
― Am de gând să pun un bilet pe gard, spuse ea încet, adunându-şi gândurile. La treizeci şi cinci de mile de aici se află un oraş. Se numeşte Steamboat Heaven. Amuzant pentru un nume de oraş nu-i aşa?
Săptămâna asta se ţine acolo ceea ce numesc ei Cel Mai Mare Târg de Purici din Lume. Se ţine în fiecare vară. Întotdeauna vin acolo mulţi negustori de ceramică. O să scriu pe bilet că sunt acolo, în Steamboat Heaven, ca să mă uit la ceramică. O să spun că stau până mâine. Iar daca o să mă întrebe cineva unde am dormit ca să poată să verifice în registru, o să-i spun că nu erau obiecte frumoase din ceramică şi că am pornit spre casă. Dar mi s-a făcut somn. Asta o să spun. O să zic că am tras pe marginea drumului ca să dorm, fiindcă mi-era frică să nu adorm la volan. O să spun că intenţionam să moţăi puţin, dar că am fost atât de obosită din cauza treburilor pe care le-am avut de făcut pe lângă casă, încât am dormit toată noaptea.
Paul era înspăimântat de profunzimea vicleniei ei. Realiză brusc că
Annie făcea exact ceea ce nu putea el: ea juca "Poţi Tu?" în viaţa adevărată. Probabil, gândi el, de asta nu scrie ea cărţi. Nu are nevoie.
― O să mă întorc cât de repede pot, pentru că poliţiştii vor veni aici, spuse ea. Această perspectivă nu părea să tulbure ciudata seninătate a Anniei, deşi Paul nu putea să creadă că, în vreun cotlon al minţii ei, ea nu realiza cât de aproape de finalul jocului ajunseseră ei acum, ― Nu cred că vor veni în seara asta ― poate vor trece doar pe lângă casă ― dar vor veni. Atunci când vor şti cu siguranţă că el lipseşte. Vor reface ruta lui, căutându-l, încercând să afle unde s-a oprit, ştii tu, unde a fost văzut. Nu crezi, Paul?
― Ba da.
― Ar trebui să mă întorc înainte de venirea lor. Dacă pornesc dis-de-dimineaţă cu motocicleta, s-ar putea să reuşesc să ajung aici înainte de prânz. Ar trebui să fiu în stare să le-o iau înainte. Deoarece dacă el a început din Sidewinder, atunci s-a oprit într-o mulţime de locuri înainte să ajungă aici. ― Pe când or să vină ei, tu ar trebui să fii deja înapoi în
camera ta, ascuns ca o molie într-un covor. Nu am de gând să te leg, sau să-ţi pun căluş, sau altceva de soiul ăsta, Paul. Chiar o să poţi să tragi cu ochiul atunci când o să ies afară să vorbesc cu ei. Deoarece data viitoare vor fi doi, cred. Cel puţin doi, nu crezi?
Paul era de acord.
Ea aprobă satisfăcută.
― Dar mă pot descurca cu doi, dacă trebuie. Bătu cu palma în sacoşa kaki. Când o să tragi cu ochiul, Paul, vreau să-ţi aminteşti de revolverul puştiului. Vreau ca tu să-ţi aminteşti că tot timpul cât voi vorbi cu poliţiştii care vor veni mâine sau poimâine, el va fi aici. Sacoşa n-o să fie închisă. E-n regulă ca tu să-i vezi pe ei, dar dacă ei te văd pe tine, Paul ―
fie accidental, fie pentru că o să încerci mâine ceva asemănător cu ceea ce ai făcut azi ― dacă se întâmplă asta, o să scot revolverul din geantă şi o să încep să trag. Deja eşti responsabil de moartea puştiului.
― Rahat! spuse Paul, ştiind că ea o să-l pedepsească pentru asta, dar nepăsându-i.
Dar ea nu făcu decât să-i arunce acel zâmbet senin, matern. ― Oh, ştii tu, spuse ea. Nu-mi fac iluzii că ţie îţi pasă, nu-mi fac deloc iluzii despre asta, dar tu ştii. Nu-mi fac iluzii că ţie îţi pasă dacă mai ucizi încă
doi oameni, dacă asta te-ar ajuta... dar n-ar fi aşa, Paul. Căci dacă va trebui să lichidez doi, voi lichida patru. Pe ei... şi pe noi. Şi mai ştii ceva?
Eu cred că încă îţi pasă de propria ta piele.
― Nu prea mult, spuse el. Să-ţi spun adevărul, Annie ― cu fiecare zi care trece, îmi simt din ce în ce mai mult pielea ca ceva de care aş vrea să mă descotorosesc.
Ea râse.
― O, am mai auzit asta şi altă dată. Dar doar să te vadă că pui mâna pe aparatele lor de respirat vechi şi oogy! Atunci se schimbă povestea!
Da! Când văd asta, încep să ţipe şi să urle, devenind o haită de împieliţaţi!
Dar pe tine nu te-a oprit niciodată chestia asta, nu-i aşa, Annie?
― Oricum, spuse ea ― eu am vrut doar să-ţi spun cum stau lucrurile.
Dacă într-adevăr nu-ţi pasă, atunci ţipă de să-ţi spargi timpanele atunci când vor veni. Faci cum vrei.
Paul nu zise nimic.
― Când vor veni, eu o să stau chiar acolo, pe alee, şi o să spun că da, sigur, a fost un poliţist pe aici. O să le spun că a ajuns aici chiar când mă pregăteam să plec la Steamboat Heaven ca să admir obiectele din ceramică. O să le spun că mi-a arătat poza ta. O să le spun că nu te-am văzut. Atunci unul dintre ei o să mă întrebe: "Asta s-a întâmplat iarna trecută, domnişoară Wilkes, cum puteţi fi atât de sigură?" Iar eu o să-i răspund: "Dacă Elvis Presley ar fi încă în viaţă şi l-aţi fi văzut iarna trecută, v-aţi aminti că l-aţi întâlnit?" Iar el va spune da, probabil că da, dar ce are asta de a face mandea cu tandea şi eu am să-i spun că Paul Sheldon este scriitorul meu preferat şi că i-am văzut fotografia de o mie
de ori. Trebuie să spun asta, Paul. Ştii de ce?
Ştia. Viclenia ei continua să-l uimească. Bănuia că n-ar mai trebui să
se întâmple asta, chiar şi acum, dar aşa se întâmplă. Îşi aminti rândurile scrise sub fotografia Anniei din celula de arest, în caesura dintre proces şi verdictul juraţilor. Şi le amintea cuvânt cu cuvânt. ÎN SUFERINŢĂ? LA LADY DRAGON NU POATE FI VORBA DE AŞA CEVA! Annie citeşte calmă
în aşteptarea verdictului.
― Deci, atunci ― continuă ea ― o să zic că poliţistul a scris în agenda lui tot ce i-am spus şi mi-a mulţumit. O să le spun l-am invitat înăuntru la o cafea, deşi mă grăbeam să plec la drum, şi ei or să mă întrebe de ce.
O să le zic că el ştia probabil despre necazurile mele anterioare, şi am vrut să-i satisfac curiozitatea că totul era în ordine aici. Dar el mi-a zis că nu, că trebuie să meargă mai departe. Deci l-am întrebat dacă nu i-ar plăcea să ia cu el o sticlă rece, cu Pepsi, fiindcă era foarte cald afară, iar el mi-a spus da, mulţumesc, este foarte drăguţ din partea mea.
Goli al doilea Pepsi şi rămase cu sticla de plastic în mână, în dreptul feţei. Văzut prin plastic, ochiul ei era imens şi vălurit, ochiul unui Ciclop.
Conturul capului ei căpătă o umflătură ondulată, hidrocefalică.
― Am de gând să mă opresc şi să arunc sticla asta în şanţ, cam la două mile mai sus pe drum, spuse ea. Dar mai întâi, bineînţeles, o să-i pun mâna lui pe ea.
Îi zâmbi ― un zâmbet uscat, cinic.
― Amprente, spuse ea. Atunci ei o să ştie că a fost pe aici. Sau o să